Urâtul ca formă de manifestare generalizată

Acum, aici și mereu observ că sunt înconjurat de URÂT. Urâtul domină realitatea noastră de zi cu zi și este ca o maladie care a cuprins iremediabil întreaga societate. Vor trebui să treacă nenumărați ani până când vom scăpa de urâtul care a intrat până și în sufletele noastre. Dar s-o luăm pe rând.

Urâtul în arhitectură este definit ca un amalgam aiuritor de forme geometrice improvizate, realizate de fiecare individ după cum i-a bubuit mintea, în a-și satisface orgoliul de un primitivism obscen, în condiții financiare precare.

Numai așa se explică acele construcții de pe drumul Cheia - București unde nu ai sa vezi în niciun caz vreo construcție mai acătării, realizată cu gust. Dacă a fost un proiect al unui arhitect, cu siguranță că proprietarul a intervenit brutal și a exersat modificări impardonabile, în așa fel încât rezultatul este de un oribil funciar inimaginabil. Dacă prin corupție proiectul realizat de însuși proprietarul, nearhitect, a fost avizat, va arăta ca o chestie dezarticulată, hidoasă și mai presus de toate urâtă foc. Cine are timp și mai ales cine dorește să-și faca viața calvar, să încerce să analizeze hidoșeniile din zona Pipera și se va asigura pe timp nelimitat de coșmaruri care îi vor aduce cu siguranță o depresie profunda din cauza nesomnului prelungit.

Urâtul în muzică este propagat din lăcomia unor indivizi cu cultură spoită, care n-au citit niciodata Sorescu, Stănescu, Barbu. Ei se autocitează prin versurile lor de o calitate atât de slabă încât păsările au plecat din codru, frunzele au căzut din copaci, apele se duc înapoi spre izvoare de atâta scârbă, iar aerul a devenit irespirabil la auzul cuvintelor neașezate ca lumea în versuri. Iubesc raper-ul, dar este atât de trist atunci când indivizi fără cultura străzii, fără talent și mai ales fără debit și fără suflu se dezlănțuie în muzica de gen, arătând cât sunt d slabi, penibili și plictisitori sunt. Nu mai discut nici de manele și nici de alte genuri, căci azi e așa de frumos și nu vreau să mă enervez câtuși de puțin.

Urâtul de lângă noi apare sub cele mai banale forme, care prin compunere duc spre o imagine generală, care nu este altceva decât ceva mai urât decât urâtul. Îmi place la nebunie zicerea galantă și profundă a lui Ion Iliescu: Ancorat în realitate şi raportat la sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludeaza meandrele concretului.

Despre sinergia urâtului care duce la un dezastru generalizat vreau să construiesc o imagine prin:

- hârtiile aruncate pe stradă;

- rahații de câine împrăștiați peste tot pe trotuare;

- distrugerile a tot ce este construit prin oarcuri;

- furăciunile de chestii pentru a fi aduse acasă;

- nespălarea trupurilor și mirosurile imposibile din 133;

- lăsarea în paragină a tot ceea ce este făcut, până la dărâmare;

- crearea de disproporții între venituri legale minuscule și cheltuieli exorbitante;

- dezvoltarea unei pseudoculturi agresive.

Bucureștiul este un oraș urât, urât, urât. A avut cândva o frumusețe a lui. A fost dărâmat cartierul Izvol și au apărut clădiri urâte. Tot ce se construiește are ceva urât întrucât;

- construcțiile nou sunt amplasate în locuri nepotrivite;

- construcțiile noi sunt în disonanță cu ceea ce există;

- construcțiile noi sunt ele însele urâte foc.

Nu aș fia vut nimic cu hidoșenia aceea de lâbgă catedrala Sf. iosif, dacă ar fi fost ea înseși un monument de arhitectură, dar nu este. Nu aș fi avut nimic cu chestia aia cubistă de lângă clădirea CEC dacă păstra din aerul Bucureștiului de odiniloara și-l prelungea printr-o proiecție inteligentă în viitor. Nu am nicio explicație de ce la Londra este posibil și pe Dâmbovița nu este posibil să se facă ceva inteligent, integrabil în vechea arhitectură și mai ales, ceva frumos. În București totul este programat să fie urât, nefolositor și scump din punct de vedere al costurilor. Uneori urâtul este neterminat, devenind și mai urât.

Urâtul în teatru este o formă care apare din lucruri ce decurg dintr-o imensă mediocritate. Sunt nenumărate texte care stau în fata unor manageri de spectacol. dacă ei sunt mediocrii, din nenumăratele texte vor alege, bineînțeles, un text, mediocru, după chipul și mai ales după asemanarea lor. Niște manageri mediocri vor alege un regizor mediocru. Regizorul mediocru va alege actori mediocrii. Și tot așa. În final, se va obține un spectacol urât, pentru că un spectacol mediocru are trivialități la greu, are excese la greu, are platitudine la greu, are urlate la greu și are un grotesc greu de suportat. Nu-mi amintesc să existe o explicație la nenumăratele piese montate prin teatrele din capitală în care se simulează scene fierbinți, unii actori unmblă relativ indecent. Nu am nicio explicație de ce un actoraș pe acre îl credeam cu scaun la cap și-a scos scula la o conferință de presă undeva în februarie 2011 prin Arad parcă. Și multe altele.
Urâtul a ajuns să ne bântuie ca cel mai urât vis care se repetă neobișnuit de mult în viața fiecăruia dintre noi și suntem condamnați să-l trăim și să-l suportăm cu stoicism, căci a devenit a nu mai știu câta formă de existența a materie. Pe lângo formele de existență ale materiei existente în cărțile de fizică am adăugat prostia și acum următoarea formă de existență a materiei este, iată, URÂTUL pur, inocent dar atotcuprinzător.

Demonstrația va continua și contină ca formă a unei existențe cutremurător de ciudate.

(26 martie 2016)