Istoria lăbărțată a poporului românesc: Perioada postdecembristă (V)

 

02. Perioada postdecembristă

Include timpul scurs de la 22 Decembrie 1989, până în zilele noastre.

Se zice că apele învolburate scot la suprafață gunoaiele. Și ceea ce a purtat numele de revoluție pentru unii sau lovitură de stat pentru alții, au fost vremuri învolburate și tulburi, care au scos la iveală numai și numai gunoaie sau dacă nu gunoaie, au scos exact ceea ce a fost mai rău și mai urât din cei mai mulți dintre noi. Numai un singur om și aici mă refer la Constantin STROE, s-a dovedit a fi profesionist, echilibrat, profund, care a salvat Uzinele de Automobile Dacia de la Mioveni, în rest, au apărut tot felul de hahalere, ratați, diletanți, gata să scape de trecutul care îi consacraseră ca aplaudacii de serviciu ai lui Nicolae CEAUȘESCU.

Partidul comunist a avut undeva la patru milioane de membrii. După 22 Decembrie 1989, unii ca să arate semenilor lor cât de curajoși sunt, au dat foc carnetelor de partid în piața publică. Ații s-au dezis public de comunism, spunând că au fost obligați să devină membri de partid, lucru total neadevărat.

Vremurile erau tulburi. Fiecare căuta să tragă spuza pe turta lui.

Un lucru este clar: noua putere instalată la București a fost formată din oameni de o mediocritate alarmant de zgomotoasă, neperformantă, arogantă, nepricepută, insistentă, primitivă, coezivă, indisciplinată, dezordonată și mai ales băgăreață.

Au reapărut partidele politice cu trecut istoric PNL, PNȚCD, PS.

Au apărut partide noi.

Convenția Democrată din România - CDR 

Partidul România Mare

Uniunea Democrată a maghiarilor din România - UDMR 

Partidul Alianța Civică - PAC

Partidul Inițiativa națională - PIN 

Partidul Mișcarea Populară - PMP 

Partidul Democrat Liberal - PDL

Partidul Social Democrat - PSD

Partidul Puterii Umaniste - PPU

Uniunea Social-Liberală - USL

Uniuneal Salvați România - USR

S-a rescris istoria. A apărut o variantă în care personaj de istorie era Andreea ESCA.

La o televiziune moderatorul TATULICI a ierarhizat personajele și din cei 10 pentru România, s-a dovedit că mari domnitori au pierdut în lupta cu oamenii prezentului, cum mari actori au fost surclasați de unii despre care azi nu mai suflă nimeni vreo vorbă. Scara valorilor a fost răsturnată de cel care l-a pălmuit pe Nicușor, același Nicușor care-l miluise pe vremea când avea pâinea și cuțitul.

România a avut patru președinți. 

Ion ILIESCU a ocupat fotoliul de la Cotroceni în intervalul 20 mai 1990 – 29 noiembrie 1996, dar și în intervalul 20 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004. Votat de popor, dar neiubit de influenceri, a pierdut timpul aiurea, încercând marea cu degetul, în lipsa unei gândiri profunde așa cum a avut-o în China Deng XIAOPING. A fost un președinte de nota 4(patru).

Emil CONSTANTINESCU a fost președinte în intervalul 29 noiembrie 1996 – 20 decembrie 2000. A fost președintele care-i plăcea să se autointituleze lider regional. N-a făcut mare brânză în mandatul său și a concluzionat că l-a învins sitemul, nu că el n-a fost în stare de nimic. A fost un președinte de nota 2(doi).

Traia BĂSESCU a fost președinte în intervalul 20 decembrie 2004 – 21 decembrie 2014. El s-a considerat președinte jucător, dar a jucat atât de prost încât așa cum cu gurița lui a recunoscut, a făurit statul mafiot. A fost u n președinte de nota 3(trei). În 23 martie 2022 a fost dovedit de justiție prin sentință definitivă, că a făcut poliție politică sub pseudonimul PETROV și a pierdut multe din privilegiile de fost președinte.

Klaus IOHANNIS, actualul președinte și-a început primul mandat în 2014. și al doilea mandat în 2019. Tipul îmi place că nu joacă rol de tătic și știe să se respecte, căci neamț fiind, în mintea lui, fiecare trebuie să-și facă treaba bine, ca lucrurile să meargă ca unse. Văzându-i pe cei din jur ca fiind cârcotași, nepricepuți și ambigui, prin pozițiile lui face corecții imprevizibile, care nu convin celor în cauză. I-am dat nota 7(șapte) căci știe limba engleză foarte bine, e foarte înalt și a terminat ca și nevastă-mea, Fizica, în vremea comuniștilor, când se învăța carte ca lumea. 

La primele tururi de scrutin au fost de fiecare dată o droaie de candidați, unii mai nesemnificativi ca alții, dar de fiecare dată în finală au intrat doi, unul al stângii stinghere și altul al dreptei unite forțat, ceea ce a determinat ca reprezentantul dreptei să iasă învingător.

Premierii României au fost, vai steaua lor, niște persoane care nu au fost în stare să facă acel salt necesar României, pentru a o înscrie în rândul națiunilor civilizate, deși au avut putere cât cuprinde.

Deși Petre ROMAN, Nicolae VĂCĂROIU, Theodor STOLOJAN, Victor CIORBEA, Radu VASILE, Mugur ISĂRESCU, Adrian NĂSTASE, Emil BOC, Victor PONTA, Florin CÎȚU, Ludovic ORBAN, Nicolae CIUCĂ, Marcel CIOLACU au fost premieri, unii pe perioade mai lungi, alții pe peroioade mai scurte, niciunul nu a lucrat decât pentru a soluționa probleme curente, fără a avea în față obiective majore. De aceea s-a jucat sârba tot pe loc pe loc, de loc. Ei sunt doar niște nume, căci nu au lăsat nimic în urmă, o autostradă, un closet, mă rog, ceva acolo, pe lângă care dacă aș trece să zic: ăsta l-a făcut cutare, fie-i numele pomenit, în veci! N-a fost să fie. Niciunul dintre ei nu a făcut ceva ca să rămână în istorie sau să mă dea pe mine pe spate.

Cultura s-a dezintegrat nu neapărat din lipsă de bani, ci din:

• carențe grave de management,
• acces aiurea la resurse,
• pătrunderea neaveniților,
• inițiative disproporționate.

Deși au apărut tot felul de edituri, cartea tipărită a regresat continuu, lucrările originale fiind sufocate de traduceri ale unor best selleruri de pretutindeni.

Au fost publicați autori precum Mircea CĂRTĂRESCU, Mihai Roman PATAPIEVICI…

Nici cinematografia nu a excelat, filmele produse având succes la festivaluri, dar nereușind să recupereze niciodată investiția făcută, așa cum este în capitalismul de peste ocean, unde se știe exact cât s-a investit și cât s-a încasat, iar diferența reprezintă profitul, care dă dreptul producătorului de a merge mai departe sau din contră, îl scoate din circulație, căci nimeni nu lucrează acolo pe ochi frumoși, pe bețe de chibrituri sau pe statul cu mâna întinsă ca la capul podului, așteptând mila de la bugetul de stat. Filme precum Moartea domnului LĂZĂRESCU (2005), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007), Eu când fluier, fluier (2010) sunt doar câteva filme foarte bune, dar pentru care cetățeanul nu scoate banul din buzunar să plătească biletul, din moment ce el vede zi de zi în viața pe care o trăiește, exact ceea ce vede în film. Acest neorealism românesc întârziat nu face față filmelor de acțiune cu Jeane Claude van DAMME,  Jason STATHAM, Tom CRUISE, Michael DOUGLAS sau Catherine ZETA-JONES.

Literatura de sertar a fost doar scuza celor care n-au fost în stare să creeze și ei ceva la viața lor. Au spus că regimul comunist nu le-a permis să publice, dar eu au scris și autot scris. Numai că după 1990 nu a apărut nimic, pentru că nu s-a scris nimic.

Nici teatru nu a devenit altceva, căci marii actori au fost marginalizați, scoși la pensie, lupii tineri crezând că au energia și talentul de a muta munții din loc. A venit Andrei ȘERBAN la TNB și a montat Trilogia antică, numai că spectacolul nu a rezistat. Nici OEDIP în regia aceluiași Andrei ȘERBAN, montat pentru Festivalul ENESCU nu a avut suficiente reprezentații ca să-și scoată investiția.

Presa postdecembristă a avut momentele ei de glorie. Ion CRISTOIU a strălucit cu ziarul Evenimentul zilei, unde a publicat diverse, dar mie mi-a atras atenția aberația cu găina care a născut pui vii, dar și poza cu masculul cu penisul până la genunchi. După aceea, el a devenit analist politic, fără să strălucească, deși i se zicea Oracolul din Găgești.

Presa, prin caracterul ei simplist, partizan și superficial a pierdut teren. Ziarele s-au micșorat ca dimensiuni, până la dispariție, iar acum, în niciun caz nu aș mai da trei lei pe un ziar, când cu trei lei cumpăr o pâine și nici nu învelesc un pachețel cu mâncarea de a doua zi de la servici, căci dimensiunile nu permit.

În loc să se procedeze bărbătește, cu deconspirarea tuturor celor care au făcut poliție politică, parlamentarii nu au votat punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, nu au votat legea lustrației, s-au făcut că discută Legea Ticu DUMITRESCU, ci au  înființat un CNSAS - Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ca instrument politic de eliminare a celor incomozi, care deși se știau cu musca pe căciulă, făceau gât. Așa au fost scoși din viața politică Mona MUSCĂ, Dan Amedeo LĂZĂRESCU, Ștefan Augustin DOINAȘ, …

Motivele, de-a dreptul hilare, expuse de utrnătorii și delatorii celor 25 km de dosare alesecurității nu stau în picioare, căci securitatea îi primea pe toți care se ofereau voluntari să toarne, din dorința de a obține beneficii de la partid, căci ei niciodată nu se gândeau că regimul comunist se va prăbuși.

Au fost și oameni de cultură care s-au autodenunțat și au primit iertarea păcatului de a fi colaborat cu securitatea. Alexandru PALEOLOGU, Conu Alecu, altfel spus a făcut acest gest, dar un turnător, tot turnător rămâne, chiar dacă s-a pocăit. Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI a fost și el colaborator al securității, dar neavând poziții cheie, nici nu a fost mazilit de partid. Mai nou, numele de PETROV stârnește discuții interminabile, după ce șoseta a fost aruncată la lada de gunoi.

Dacă în 1990 ar fi fost deconspirați cei 2-2 milioane de turn ători, s-ar fi făcut curățenie și liniște. Peste trei sau patru generații vom afla că X sau Y a fost un nenorocit de colaborator, dar cât a trăit a pozat în sfât plin de calități și de moralitate.

Revoluția a adus învățământul privat, motivându-se că în Statele Unite, cele mai puternice și renumite universități sunt cele private. Lumea a uitat să spună că acolo, universitățile nu au început ca business ca pe plaiurile noastre mioritice. Nu voi face o paralelă. Trebuie doar să spun că universitățile private s-au bucurat de sprijinul profesorilor de la universitățile de stat, profesori care țineau cursuri și seminarii pe bani adevărați, în comparație cu salariile mizere din universitățile de stat. 

Ca în orice relație comercială, raportul cerere-ofertă a dictat totul. A fost vorba de o cerere nemăsurată a celor care își doreau cu ardoare o diplomă universitară șo oferta minusculă din universitățile de stat. În acest context, pentru a satisface cererea, universitățile particulare au preluat la greu, unele în condiții obscure, oferta de candidați, producând pe bandă rulantă licențiați în drept, economie, limbi străine, litere, dar cu rare excepții în medicină sau în domenii tehnice. S-a vorbit de prețuri pentru examene promovate fraudulos, de costuri ale diplomelor de licență și multe alte neregularități, dar care au existat în realitate. Fenomenul s-a mai atenuat când tinerii și-au dat seama că diplomele fără acoperire nu au nicio valoare pe piața reală a muncii. A scăzut presiunea pe facultăți și dacă universitățile serioase au probleme, cele de rangul al doilea sau al treilea, își vor închide porțile din lipsă de candidați. Teoria lui MARX conform căreia un fenomen dispare datorită propriei lui dezvoltări, se aplică al dracului de riguros și în mediul academic, pe care unii îl vedeau imuabil.

Facultățile de drept

Justiție post decembristă

Casa regală merită un pic de atenție. Să luăm faptele. În 30 decembrie 1947, pe când eu aveam 5 luni, regele MIHAI I a andicat. Documentul de abdicare este semnat de mâna sa. Nimeni nu abdică de plăcere. Mă feresc să folosesc termenii de ex-rege, fostul rege, chiar și de rege pentru a tulbura apele. Pe 25 octombrie 1947, regele MIHAI împlinise 26 de ani. S-a căsătorit cu Ana de BOURBON în 10 iunie 1948. Nu intru acum în speculații legate de întrebarea dacă Ana a fost sau nu regină, dacă fiicele lor sunt sau nu altețe. Nu comentez vizita dramatică din 25 decembrie 1990, însoțită de expulzare. Scriu de milionul de bucureșteni  care aclamau în ziua de paști a anului 1992. Nu fac afirmații legate de faptul că Ana nu vorbea românește. Nu scriu nimic despre Nicolas și excluderea lui din casa regală. Nu scriu nici despre actorul devenit principe. Ca element de decor în complexitatea vieții politice românești, discursul din 25 octombrie 2011 din parlament la împlinirea vârstei de 90 de ani s-a dorit un reper și a fost un reper. Ceea ce vedem cu ochiul liber are la bază respectul pe care o parte a clasei politice din țara noastră îl poartă trecutului de care se leagă casa regală. Așa se explică derularea de activități, asigurarea unui standard corespunzător de reprezentativitate pentru cei câțiva membri ai casei regale. Știu doar că sunt persoane care cred în regalitate. Eu nu mă număr printre aceștia.

Pensiile nesimțite sau pensiile speciale, sunt rezultatul unei abordări mediocre, a unor oameni mediocrii care s-au gândit cum să-și tragă foloase necuvenite fără a fi muncit vreodată pentru ele sau să le merite pe cinstite cumva. Ele sunt rezultatul nepăsării unor decidenți, al abordării deformate a unei realități strâmbe, iar în fiecare moment când marota lor a fost amintită, elanul scade cu viteza luminii și se invocă tot felul de principii pentru a le ține în loc și pentru a-i îmbuiba pe profitori. Dacă există pensii de 1.000 de lei, pensiile speciale au ajuns și la 77.000 lei. Sunt anumite categorii de persoane care se înfruptă din astfel de pensii. Judecătorii CCR puși să analizeze problema pensiilor speciale, invocă tot felul de principii și legi de menținere a lor, căci ei sunt primii care fie vor încasa, fie deja încasează astfel de pensii. Este ca și cum ai pune lupul paznic la oi. Ceea ce mă înnebunește de plăcere este legat de relansarea temei eliminării pensiilor speciale în campaniile electorale, căci vulgul vrea sânge, sărăcie și durere, în curtea dușmanului virtual, în niciun caz analize ale faptelor promise și neonorate de cei ce se vor aleși prin vot.

Curtea Constituțională a României - CCR, ar trebui să fie o instituție respectabilă, sacră, mai pe scurt, la care tot românul să se uite cu smerenie și să se încreadă necondiționat. Ea are un număr de 9 judecători, aleși fiecare pe o durată de 9 ani. Ca la SUDOKU, un careu de 9 pe 9. Au fost președinți ai CCR următorii: Vasile GIONEA, Ioan MURARU, Lucian MIHAI, Nicolae POPA, Ioan VIDA, Augustin ZEGREAN, Valer DORNEANU, Marian ENACHE. Niciunul n-a strălucit prin ceva anume și nici nu au luat decizii care să ducă țara pe făgașul cel bun, ci au menținut-o în ritmul bătutei pe loc, pe loc. Despre judecătorii ceilalți ai CCR, nu mă voi pronunța, căci în afară de salarii imense și de pensii incomensurabile, nu am sesizat nimic special. Numele lui Acsinte GASPAR este suficient dacă-l scriu aici, pentru a ilustra ce înseamnă jocul de gleznă la cel mai înalt nivel. Erata de la ora 5 dimineața și interpretarea după ureche a legilor, i-au caracterizat pe mulți, încât, ori cu ea, ori fără ea, tot acolo ajungeam, adică nicăieri sau mai corect, niciunde. Numai când mă gândesc la structură, trei judecători de la camera deputaților, trei de la senat și trei de pa președinție, îmi revine în minte numărătoarea steagurilor de către PRISTANDA în celebra tiradă din piesa lui CARAGIALE.

Avocatul poporului sau încă mâncători de bani fără rost. A mai apărut o instituție în democrația originală din spațiul mioritic și anume, instituția avocatului poporului, unfel de slugă, dar în niciun caz a democrației, ci a celor care-l numeau pe respectivul sau pe respectiva, după cum era vorba de un bărbat sau de o femeie. Nu-mi aduc aminte ca vreun avocat al poporului din cei șase să fi făcut vreun act de vitejie, în afară de a mai da peste labe guvernului, care băga bățul prin gard, încălcând drepturile omului, în spectacole grotețti de comedie neagră, din lipsă de onoare și de respect față de cetățenii păstoriți. Faptul că avocații poporului sunt votați de majorități în parlament, spune totul, adică ei au orientare nu sunt imaculați, independenți, măreți, delicați, echilibrați, drepți, ci doar oameni și ei ca noi toți, de la care nu are sens să ne așteptăm să facă minuni, căci dacă nici tu și nici eu nu suntem în stare, de ce le-am cere lor, niște bieți muritori, cu două mâini, două picioare, un cap și nimic altceva.

În concluzie, perioada posdecembristă, ca și restul ultimelor perioade a fost o bălăceală într-o mocirlă a ineficienței, a mediocrității și a lipsei de onoare, care ne-a aruncat pe o orbită a ratării celor mai importante șanse din istoria neamului nostru, pentru că am rămas sub vremi și ne purtăm ca oameni mărunți, nesemnificativi și dominați de frici și de îndoieli închipuite.

Învățământul este sluga de serviciu a regimului, căci nu produce bunuri materiale și nici servicii esențiale care să se vadă în vitrine.

Ca specialiști în denumiri pompoase, au apărut ca ciupercile colegiile naționale, de parcă ar exista colegii sătești, de văgăună sau de mahala. Fără a exista criterii clare care să justifice astfel de denumiri, structura sistemului educațional s-a deformat. Sunt deja licee care nu au niciun promovat la examenul de bacalaureat și cine vrea, nu trebuie să facă altceva decât să consulte listele cu rezultatele anuale de la acest examen.

Faptul că în învățământ sunt 30% suplinitori și predau persoane care nu reușesc să ia la diferite examene note mai mari de 4(patru), arată precaritatea sistemului. Este adevărat că salariile sunt mici, dar nu există nicio scară a valorilor. Între un absolvent de facultate cu pretenții cu diplomă Magna cum laudae și unul care a terminat o facultate cu media șase, în numele nediscriminării, nu există nicio diferență, în afară că unul se numește POPESCU și celălalt se numește IONESCU.

Să faci un învățământ orientat spre profesori și nu spre elevi, să pui accent pe memorare și nu pe gândire, să accentuezi latura cantitativă în detrimentul celei calitative, sunt doar câteva din carențele actiuale ale sistemului educațional din spațiul mioritic. Dacă în învățământul preuniversitar drama este la cote care ating paroxismul, nici învățământul universitar nu o duce pe roze.

A crescut spectaculos numărul universităților de stat. Au apărut universități la Piteși, La Târgoviște - Universitatea Valahia, la Bacău - universitatea George BACOVIA, la Constanța - Universitatea OVIDIUS, la Suceava - Universitatea Ștefan cel Mare, la Arad - Universitatea Aurel VLAICU, la Satu Mare, la Târgu Jiu - Universitatea Constantin BRÂNCUȘI, Alba Iulia - Universitatea 1 Decembrie 1918, Reșița - Universitatea Eftimie MURGU, Universitatea din Oradea, la Sibiu - Universitatea Lucian BLAGA și încă altele.

S-a renunțat la examenul de admitere, invocându-se că în Statele Unite universitățile nu dau examene de admitere, dar uitând că acolo altele sunt criteriile de selecție, cu mult peste un examen de admitere prin criterii și mai ales prin seriozitate. Lipsa unei selecții este ca și cum universitățile și-ar tăia creanga de sub picioare, căci politica porților deschise pe care o aplică partidele, nu se potrivește exigenței din mediul academic.

Eu nu compar școala de pe vremea mea, profesorii de pe vremea mea cu ceea ce există azi, dar sunt sigur că țâncii care târăsc trolerelele după ei pentru a ajunge la școală sunt cu mult mai stresați, mai fragili și fără copilărie, decât elevii din generația mea de acum peste 65 de ani.

pe vremea mea, elevul era elev, profesorul era profesor. Se respectau unii pe ceilalți. În ziua de azi nu mai există nimic, nici respect, nici recunoașterea valorii și nici modele de urmat.

S-au creat adevărate dinastii în universități. Au devenit cadre didactice: amante, neveste, fii, fiice, nurori, gineri, depoate, fini, nași, cuscrii, cumnați, cumnate, datorită locului călduț pe care îl reprezintă un post didactic cu câteva ore pe săptămână și cu lejeritatea evoluției în timp generată de protecția celui care a avut puterea de aduce persoana în catedră, forțând nota bunului simț. Există și un site pe Internet care analizează problema, fără efect, căci ar trebui o lege care să destructureze aceste dinastii, exact așa cum sunt legile din țările cu democrații consolidate.

A fost implementat programul Bologna, cu învățământ de licență de trei ani, mastere de doi ani și doctorat de trei ani.

Legea învățământului din 2011 a fost creată să-l umilească pe profesorul Andrei MARGA și nu pentru a milui educația. Dovadă stă acel 6% din PIB care este înscris în lege că va fi alocat educației, când în realitate, dacă se apropie de 3%. Are atât de multe amendamente acestă lege încât dintr-o babă hidoasă, a devenit un monstru respingător, care face mai mult rău decât bine. Acolo lucrurile nu sunt deloc clare. În această lege, nr. 1/2011, cuvântul poate apare de 218 ori, cuvântul pot apare de 359 ori, cuvântul onoare apare de două ori, cuvântul nu apare de 177 ori, ceea ce mă duce cu gândul spre un text de valoare îndoielnică, burdușit de generalități, ca expresie a mediocrității asumate, dovedite, exaltate și executive.

Relaxarea admiterii cadrelor didactice, dar și accelerarea ritmului de implementare a criteriilor subiective de derulare a promovărilor fără criterii cantitative autentice a generat ambiții, conflicte și răsturnări ale piramidei valorilor, încât baza a devenit vârf și vârful s-a lăbărțat, devenind bază.

Doctoratele s-au degragat iremediabil. Plagiatul, plagă de care nu va scăpa niciodată intelectualitatea mioritică, este cel care face ravagii, chiar dacă există software antiplagiat. Atât timp cât nu există onoare și oameni onorabili, adevărate modele, vor exista indivizi care cred că sunt în stare de orice, inclusiv de a face doctorate, ocolind adevărul științific și mimând activitatea de cercetare, între două șprițuri și două f-taiuri la un hotel de lux pe banii poporului ignorant, îngăduitor, indiferent și ținut într-o  sărăcie lucie. Au fost dovediți plagiatori Victor PONTA, fost premier, Bogdan LICU, actualmente judecător la CCR, Gabriel OPREA, fost ministru de interne și general cu patru stele, CNATDCU dovedindu-se ca o instituție lentă, care acționează la impulsuri exterioare.

Au fost atât de multe anulările de titluri științifice de doctori încât orice om normal se ia cu mâinile de cap și urlă sau fuge de rupe pământul. Culmea este că în nesimțirea lor, hoții dovediți de furt intelectual, nu intră în pământ de rușine, ba din contră, ies ca păduchii în frumnte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși au fost dovediți cu acte că au furat, plagiind.

calificarea forței de muncă a căzut în derizoriu, fiind desființate școlile profesionale, iar liceele tehnice au devenit figurante în crearea de tineri cu meserii interesante. Calificarea la locul de muncă, deși plătită de stat a fost prin nivelul de formalism acaparator la care s-a ajuns, doar o formă de deturnare de fonduri, fără efecte vizibile pe termen mediu și lung.

Conceptul de analfabeți cu diplome fără acoperire a căpătat o amploare nemaivăzută, iar falsificarea diplomelor a devenit sport popular.

Referendumurile care s-au ținut în anii așa-zisei democrații au dovedit că sunt instrumente care nu duc nicăieri, dar costă enorm. referendumul din 2008 pentru parlament unicameral și 300 de parlamentari, deși a fost validat, a rămas doar pe hârtie, el fiind doar o anexă câștigării alegerilor prezidențiale de partidul care a acompaniat și garnisit alegerile cu acest referendum.

Referendumul pentru familia tradițională, a dovedit că manipularea are cote maxime. S-a văzut cum un ONG nesemnificativ a strâns milioane de semnături, care nu s-au regăsit și în voturi.

Referendumul pentru justiție din —- a fost atât de sofisticat încât nu cred că vreun votant autentic dacă dorea să voteze cu obiectivitate ar fi făcut-o, întrebările fiind extrem de elaborate, întortocheate și țintite.

Nu voi spune nimic despre referendumurile de demitere ale lui Traian BĂSESCU, pentru că ele au avut atât de multe interpretări încât mă duc cu gândul la operele de artă despre care criticii se screm să decodeze oarece conținut, delirând după cum îi duce mintea, fără să se gândească o clipă la cel care citește, dar nu a avut niciodată în față opera de artă copie sau în original.

Partidele politice au firtunile lor, au dinamica lor. Apar și dispar, după cum o cer interesele păpușarilor din umbră care le crează. Ele nu sunt nici mai bune, nici mai rele decât structura populației. Procentul de genii din populație, cu siguranță nu se regăsește în partide, dar procentul de persoane lipsite de performanță din societate este dublat cel puțin, în partide, căci acolo cine merge, o face pentru a îmbuca din ciolan atunci când partidul ajunge la putere. Nu intră nimeni în partid doar de dragul de a avea un carnet și de a-i slugări gratis pe șefii ierarhici.

Ca la revoluțiile care-și devorează fiii, partidele acestei perioade au avut președinți care au ieșit pe ușa din dos, căci partidul lor le-a făcut viața calvar, ei nereușind să-i mulțumească pe toți. Au plecat din partide pe care le-au condus Florin CÎȚU, Ludovic ORBAN, Viorica DĂNCILĂ, Theodor STOLOJAN, Crin ANTONESCU, Valeriu STOICA, Petre ROMAN, Liviu DRAGNEA, Adrian NĂSTASE, Mircea GEAOANĂ, Victor PONTA și lista contină.

Sindicatele au fost și sunt niște structuri oarecare, folosite de puterea politică. O dovedește evoluția unor șefi de sindicat care au devenit oameni politici sau parlamentari precum Victor CIORBEA, Miron MITREA și Dumitru COARNĂ. Sindicatele, ca în vremea comunismului, sunt doar curele de transmisie, căci șefii lori, veșnicii lor șefi, sunt cei care duc masele unde vrea clasa politic, fărăa fi în stare să se mobilizeze  pentru acțiuni ample, în forță, care să facă să tremure guvernul. Doar Liviu DRAGNEA a făcut un miting electoral de 500.000 de inși în București, dar sindicatele dacă mobilizează 5.000 de rătutiți, deja e prea mult, peste puterile lor.

Pușcăriașii de lux ai României au inclus în rândurile lor pe Adrian NĂSTASE, fost premier, Liviu DRAGNEA, fost președinte de partid, Ioan Avram MUREȘAN, fost ministru al agriculturii, Adrian SEVERIN, fost ministru de externe, Decebal Traian REMEȘ, fost ministru al finanțelor, Codruț ȘEREȘ fost ministru al Economiei și Comerțului, Miron MITREA, fost ministru al transporturilor, Relu FENECHIU, fost ministru al transporturilor, Gigi BECALI, fost parlamentar, Dan VOICULESCU, șef de partid și lista include senatori, deputați și tot felul de alți demnitari, până la plevușca din administrația locală. A fost, este și va fi, încercarea justiției de a combate corupția, care a devenit mai ceva ca o cangrenă pe corpul economiei naționale, cu șanse nule de a fi extirpată, întrucât nivelul de generalizare a atins cota maximă. Se vede că DNA și DIICOT nu mai fac față, întrucât sistemul are nenumărate elemente de autoapărare și procesele durează nepermis de mult, iar marii corupți scapă cu pedepse mici, dar rămân cu banii furați. Aici este țara cu bugetari milionari în euro din salarii de c-c-t. Aici fac doar afirmația că unii dintre condamnații definitiv au avut inspirația să fugă din țară, precum Sebastian GHIȚĂ, Sorin OPRESCU, Puiu POPOVICIU, Alina BICA și lista nu se oprește aici, statul nerecuperând niciun chior de la ei.

Cineva a avut inspiirația să calculeze mediile pentru diferite categorii de persoane aflate pe poziții importante în stat. Acum de când cu generalul negru, au scos capul tot felul de șmecheri care se dau victime ale statului paralel.

Fondurile de investiții au funcționat ca jocuri piramidale unde șmecherii au câștigat și proștii au pierdut. CARITAS, FNI, GERALD, Ferati, Delfinul, au fost unele dintre jocurile piramidale care au ambalat frumos iluzia îmbogățirii prin nemuncă, încât credulii să pice în plasă, mai ales dacă așa cum a fost cazul FNI, s-a folosit și sigla CEC pentru a avea și mai multă credibilitate. Era normal ca oamenii să gândească cu creierele lor ceva mai profund înainte de a băga la unul dintre fonduri agoniseala de o viață, ba chiar și banii de înmormântare. Unii și-au vândut casele. La Cluj se tipărea un ziar cu zeci de pagini în care cei care depuneau bani își regăseau numele ușor, căci erau puși în ordine alfabetică. Eu nu am depus bani niciunde căci o experiență cu niște lozuri în plic, m-a potolit pentru totdeauna și mi-a tăiat cheful de jocuri de noroc, oricare ar fi ele.

Sportul de masă a murit. Sportul de performanță a căzut în desuetitudine. Nu se mai câștigă megalii la găleată. Steagul României nu mai urcă pe cel mai înalt catarg. BELU și BITANG au fost târâți prin tot felul de procese. Gimnastelor noastre le-au crescut posterioarele și s-au banalizat, iar torentul de scuze și motivații ale nereușitelor curge, năvalnic peste noi fără să ne încălzească deloc. Fitbalul este în picaj, cu cele mai penibile scene, încât Insulele Feroe sunt adversar de temut, deși au echipă de amatori. Antrenorii naționalei de fotbal sunt niște ageamii care nu-și propun nimic, iar FRF este condusă de un puști necopt. Au apărut doar terenuri de fotbal în pantă  sau arene imense unde se organizează mitinguri electorale fastuase sau concerte, căci pentru sport nu dă nimeni nicio para chiară să vadă cum echipele românești sunt umilite. A apărut din spuma mării David POPOVICI care a devenit un simbol al înotului. Echipa de fotbal a ajuns în optimi la EURO 2024 și fotbaliștii alcătuiesc generația de suflet.

Cercetarea științifică nu a scăpat nici ea furiei naționale de distrugere. Dispărând industria, a dispărut beneficiarul și finanțatorul esențial al cercetării științifice. Degeaba bagă statul banii în proiecte aiuritoare de cercetare, căci soluțiile nu au câmp de aplicare. Din nenumăratele institute de cercetări cu clădiri impozante în mai toate orașele din țară nu au mai rămas decât câteva, dar și acestea au o activitate extrem de restrânsă, din care cercetarea adevărată nici măcar nivel simbolic nu mai are.

Informatica a suferit și ea transformări radicale. Au dispărut Centrele teritoriale de calcul - CTC pentru că aveau sedii minunate în buricul fiecărui municipiu reședință de județ. Industria de calculatoare și de terminale s-a prăbușit nu pentru că era o grămadă de fiare vechi, ci prin furia distructivă a maselor potențată de managerii incompetenți și împinsă pe buza prăpastiei de sindicaliștii caracterizați prin primitivism, amatorism, arivism și incompetență. Doar facultățile de profil au supraviețuit ca sursă de forță de muncă înalt calificată de export către Silicon Valley sau către toate marile companii de software și de hardware ale lumii. Unele dintre ele, precum Oracle SAP și Microsoft au realizat în Ro sedii ca să reducă costurile de producție prin a folosi forța de muncă autohtonă supercalificată. Un timp au existat și inițiative de a asambla calculatoare în spațiul mioritic, dar inițiativa nu a rezistat căci concurența este necruțătoare în diferențele de preț dintre branduri și computerele asamblate în closetele românești, au făcut ca oamenii să prefere HP, IBM, APPLE, TOSHIBA, DELL, LENOVO, HUAWEI, ASUS, ACER, dar și mărci care au fost pasagere, din moment ce au dispărut producătorii lor, precum Digital, Commodore, FELIX-PC, ZX Spectrum, Cobra, dar și altele.

Literatura de informatică a înflorit, atât timp cât piața a cerut așa ceva. Dezvoltarea Internetului a generat scăderea dramatică a interesului pentru cartea tipărită în general și pentru cartea tipărită de informatică, în special, cu efecte nefavorabile asupra editurilor, dar și a autorilor, de regulă specialiști de mare valoare din mediul academic.

Nu voi scrie aici despre contractele mamut de informatizare cu bani de la buget și nici despre digitalizarea anului 2022, căi eu le văd doar ca pe niște vaci bune de muls, dar care nu vor produce lapte în vecii-vecilor, cum nici muștele nu produc miere, ci au drumul sigur spre closete, căci spre deosebire de alte domenii, informatica nu se face cu amatori, iaqr persoanele supracalificate nu stau pe plaiurile însorite ale Carpaților la 1.000 d euro, ci pleacă acolo unde salariile sunt de la 4.000 de euro în sus. Amantele, curvele, pupilele,  molâii, suficienții, diletanții, nu vor face digitalizare, ci cel mult, vor mima acest proces, așa cum s-a întâmplat cu managementul de proiecte, care a ajuns  la formele cele mai caricaturale din câte s-au pomenit.

Se vorbește de digitalizare, dar pandemia care accelerase acest proces, a trecut și lucrurile au rămas la stadiul de intenții, căci doar frica păzește bostănăria, iar birocrații erau niște fricoși care acceptau până și digitalizarea pentru a-și apăra sănătatea.

Parlamentul sau aleșii neamului, cum le place unora dintre deputați sau senatori să se autointituleze, după cum apar ei la televizor și după ceea ce au făcut înainte de a ajunge pe poziții eligibile pe listele de partid, sunt nu numai în opinia mea o adunătură de indivizi care-și urmăresc cu tenacitate propriile interese și nici în cot nu-i doare de alegătorii care i-au votat.  dacă ar fi să dau niște note, după legile votate, adică după calitatea și efectele generate de legile votate, nota este 2(doi). Să votezi mărirea salariilor cu 50% și să n-o faci, este deja un răspuns al elevului tembel la corigență. Să dai lege de plata mamelor pentru creșterea copilului și să plătești cu peste 30.000 de euro lunar un fotbalist care era în concediu de creșterea pruncului, este mostră de lege construită atât de prost, încât și nota 2(doi) este prea mare.

Nu vreau să scriu despre parlamentarii borfași, hoți, pușcăriași, calici, căci îmi pierd timpul degeaba și nu sunt eu acela care să îndrepte lucrurile, căci nici cancerului nu i s-a găsit medicamentul miraculos. Spectacolele grotești de alegere a președinților de la cameră și de la senat sunt cu iz mioritic, dar cu certitudine că marele CARAGIALE a fost depășit de realitatea crudă de sub cupola imensă a Casei Poporului, unde au loc ședințele reunite, care este locul unde nu se întâmplă nimic, dar se rostogolesc sume imense sub formă de cheltuieli forfetare.

Privatizarea a fost, este și va fi cea mai mare țeapă pe care a primit-o poporul român. I s-a insuflat ideea că averea țării va fi împărțită echitabil tuturor. Numai că MEBO și Cuponiada au fost pentru cei șmecheri, cei orientați, cei cu simțul aventurii, gata-gata să facă bani și din piatră seacă. Restul populației a privit la spectacol, neînțelegând că averea poporului se scurge ireversibil spre destinații necunoscute sau se topește văzând cu ochii, în ritmul de sarabandă dictat de FPS și de FPP, ca exponenți ai aceluiași stat manipulator, ineficient, dezorganizat, dar mai ales atât de corupt, încât era pe buza disoluției. În concluzie, privatizarea a fost prilej de cultivare a hoției pe față și a prostirii populației, populație care a rămas tot săracă, mai săracă.

Sistemul bancar are toate caracteristicile unei țări bananiere, cu risc enorm de derulare a afacerilor, imprevizibilă, lipsită de predictibilitate prin dinamica aiuritoare a legislației. Au fost bănci care au dat faliment, precum BANCOOP, banca Internațională a Religiilor, Banca Româno-Turcă. Scandalul imens de la BANCOREX a arătat mizeria regimului politic, căci nepub licând numele profitorilor, întreg poporul a trebuit să plătească taxa de solidaritate cu hoții și cu statul mârșav și criminal. Acum, aici funcționează BCR al lui Erste Bank, Banca Transilvania, Raiffeisen Bank, ING Bank, BRD Bank, Alpha Bank, Banca Românească, CEC Bank, Libra Bank, OTO Bank, Patria Bank, Porsche Bank,  Unicredit, Citibank  și încă alte câteva. dacă aveți curiozitatea, mergeți la aceste bănci și vă veți lămuri că lăcomia domnește în România, căci dacă depui o sumă, după un timp, dacă vrei să scoți suma, vei vedea că s-a micșorat, ceea ce spune multe despre eficiența sistemului financiar într-o țară de mâna a treia. 

Eternul Mugur ISĂRESCU nu s-a remarcat prin nimic spectaculos, adică mai pe românește, prin introducerea noastră în zona euro, care este amânată până la Paștele Cailor.

Fondurile de investiții au avut la noi numai aspectul caricatural al multiplicării  de opt ori a sumei, aspect imposibil de susținut din punct de vedere economic. Ele au funcționat ca jocuri piramidale de un primitivism strigător la cer, bazat pe lăcomia și pe prostia oamenilor de rând, care dobândind calitatea de așa-zis investitor, automat vor curge banii, mai ceva ca mierea și laptele din poveste. CARITAS, FNI,

Industria lui CEAUȘESCI a dispărut de parcă totul s-a făcut în dușmănie.

Fabrica de automobile de teren de la Câmpulung ARO este acum o ruină.

IMGB nu mai există.

În fabrica de locomotive Electroputere Craiova e un complex comercial.

Și la uzinele de utilaj agricol Semănătoarea e un depozit.

La fabrica de încălțăminte Pionierul sunt cluburi.

Fabrica de teniși și bascheți de la Drăgășani e doar o amintire.

Cin combinatul siderurgic Călăsași s-a furat tot ce era de furat.

Nu mai există nici fabrica de încălțăminte Clujana.

În Uzina de mecanică fină MEFIN Sinaia fluieră vântul.

Uzina de tractoare Brașov e doar în memoria locuitorilor acestui oraș.

Fabrica de Autocamioane Stegul Roșu nu mai există.

Ceea ce Petre ROMAN numea grămadă de fiare s-a volatilizat în loc să sufere transformări de actualizare spre noi generații de utilaje, căci forța de muncă de înaltă calificare nu avea nevoie decât de cursuri de scurtă durată pentru a face față robotizării. Cu conducători lacomi, submediocrii, fără o strategie, nici nu avea cum să se întâmple altceva decât distrugerea industriei, căci vânzările păguboase pentru utilaje vândute după casare, distrugere se cheamă. Încercând să găsesc ceva Madein Romania, am avut surpriza că într-un magazin mare, nu am găsit nimic. Chiar nu era nimic. M-am întristat, dar mi-a trecut repede, căci în raionul de băuturi erau foarte multe sortimente de tării, despre care știam că sunt Made aici, deși unele sunt falsificate integral, dar așa ne stă bine, ca țară fără autostrăzi, fcu inși ără mândrie și onoare.

Personajele pitorești au polulat din belșug istoria posdecembristă a României, aducând culoare, vervă și în mod special un anumit tip de ironie, pe care numai românii sunt în stare s-o digere și s-o simtă din plin.

Elena BĂSESCU zisă și ERA a stârnit hohote de râs prin dezacordurile ei gramaticale și prin asocierile imposibile de concepte, atunci când credea ea că este cel mai interesantă.

Raluca TURCAN, prin expresiile ei cu fracturi de logică, genera un amuzament inimitabil, de care chiar și marele CARAGIALE ar fi fost invidios.

Ion I. BRĂTIANU zis și Cartof era emblema omului care nu știa ce să facă inteligent în ași folosi notorietatea emblematică a numelui său și cădea în derizoriu prin gesturile sale fără relevanță.

Adrian NĂSTASE, care se dorea un universutar rasat, plin de gusturi rafinate în zona colecțiilor de pictură, s-a dovedit a fi minor când a sugerat de la tribuna parlamentului în 2003 să i se numere oușoarele, cele plimbate, comentate apoi și protejate în costume de firmă.

Traian BĂSESCU șis și PETROV, pe când era președinte, comenta cu un pseudofilosof că școala românească scoate numai tâmpiți, de parcă el terminase la Sorbona, Cambridge sau la MTI.

Valeriu ZGONEA, personajul pe care l-a luat gura pe dinainte și s-a scăpat că el a fost coleg cu Mihai VITEAZU, nu știm unde, nu știm când, nu știm cum.

Anca CONSTANTINESCU, deputata PDL, pe când era la tribuna parlamentului a izbucnit cu tirada: Ciocu' mic la ei, nu la noi, că acu' suntem noi la putere! A mai avut apariții Tv zgomotoase.

Minerii și mineriadele lor, au reprezentat pete negre pe istoria ro mânilor, căci minerii, ca masă omogenă de manevră s-au dovedit a fi o forță disciplinată, organizată, puternică, ieftină, eficientă și efemeră. Ei au fost studiați foarte atent de manipulatri, li s-a identificat structurile de comunicare ale mesajelor și cei ce au avut nevoie de ei, s-au folosit cu brio de calitățile, defectele și de forța lor brută pentru a obține exact ceea ce au avut nevoie, adică menținerea la putere.

Prima venire în București a minerilor a fost în 28 și 29 ianuarie 1990, când aceștia au fost chemați să apere Revoluția pusă în pericol de forțele pe care unii le defineau ca fiind antidemocratice. Am fost în Piața Victoriei în ziua de duminică 28 ianuarie 1990 și acolo erau tineri și mai puțin tineri care rosteau Tatăl nostru, care strigau lozinci precum Cine-a stat cinci ani la ruși/Nu poate gândi ca Bush. Era un preot care comanda când oamenii să îngenuncheze și când nu. Nu erau încăierări. Nu erau lupte. Nu se țineau discursuri. Se cânta Deșteaptă-te române. Am dat cu nasul și am plecat.

A doua venire a minerilor la București a fost în zilele de 18 și 19 februarie 1990. Îmi amintesc că am trecut prin Piața Victoriei printr-un culoar cu mașina, căci fusesem la Spitalul CFR la cineva. Era seară și nu se încinseseră lucrurile, dar mai târziu, forțe despre care nu vreau să dezvolt subiectul că nu merită, au încercat să ia cu asalt clădirea guvernului. Minerii au fost utili atunci FSN-ului. Știu că era implicat în intrarea în guvern și un student de la Facultatea de Cibernetică, despre care în toamna lui 1989 se spuneau multe legate de internarea lui la un anume spital.

A treia venire a minerilor în București a fost în intervalul 13 -15 iunie 1990 și obiectivul principal a fost asanarea fenomenului Pieței Universității, fenomen care deja crease mare deranj prin segmentarea circulației orașului dattorită blocării acestui nod esențial al orașului pe axele N-S și E-V, fără variante decente ococlitoare. Dacă în ianuarie și februarie minerii au venit doar să-și arate mușchii, în iunie, minerii s-au manifestat violent. Am văzut cu ochii mei scene groaznice în care persoane nevinovate erau bumbăcite cu ghioage, doar pentru faptul că aveau ținute mai lejere, tunsori mai extravagante sau doar pentru că niște gospodine special instruite, îi instigau la violență, arătând cu degetul cine să fie căsăspit în bătaie. Despre ceea ce s-a întâmplat în cartierul Ferentari, despre profanarea Universității București, despre violarea Institutului de Arhitectură, las pe alții să scrie. Chemarea minerilor pentru a planta panseluțe pe rondurile de la Universitate mi se pare gluma cea mai sinistră pe care am auzit-o vreodată.

A patra venire în București a minerilor a fost în 25 septembrie 1991, într-o miercuri, când supărați că nu sunt ascultați chipurile, minerii au venit, l-au demis pe Petre ROMAN și au plecat. A funcționat proverbul: să nu dai nas lui IVAN, că se urcă pe divan. Prezența în 27 septembrie 1991 în sala teatrului Național a minerilor, chiar acolo unde se desfășura congresul PNȚCD arată o schimbare radicală de poziție a minerilor, dar în primul rând a liderilor acestora.

A cincea mineriadă a avut loc undeva la mijlocul lunii ianuarie 1999 și s-a soldat cu încheierea unei înțelegeri care poartă numele de Pacea de la Cozia, în zilele de 22-23 ianuarie 1999, era o pace între mineri și guvernul Radu VASILE. transmisiile live de la televizor arătau eforturile disperate ale puterii de a-i opri pe mineri să intre în București, lucru care le-a și reușit guvernanților. Atunci minerii au fost înfrânți exact de cei pe care ei i-au ajutat să se mențină la putere, fiind valabil proverbul, pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Merită studiată în detaliu această mineriadă, căci ne duce în urmă cu șapte secolo, dacă analizăm bătălia de la Posada din 9-12 noiembrie 1330 și bătălia de la Costești din 21 ianuarie 1999 orele 14 -17, când minerii au învins.

Consecința directă a mineriadelor a fost atitudinea negativă a tuturor față de acestă breaslă, cu consecințe imediate concretizate prin închiderea minelor, prin sărăcirea Văii Jiului și prin reducerea până la dispariție a mineritului din abataje.

O retrospectivă ceva mai analitică se cuvine, urmărind traiectoriile liderilor pe care i-au avut minerii. Miron COZMA și Romeo BEJA a făcut mulți ani de pușcărie. Aparițiile lui COZMA  la Tv. dau senzația că este stăpânul unor adevăruri nespuse acum și nespuse pentru totdeauna. Ceilalți lideri ai minerilor, catalogați de așa-zisa presă mioritică drept securiști, s-au pierdut în negura vremurilor.

                 *

           *          *

Istoria recentă este extrem de colorată și de dinamică, iar detaliile copleșesc la tot pasul, căci persoane nesemnificative doresc să rămână în istorie prin nimicurile pe care le exersează fie vocal, fie prin acțiuni, dar în spatele lor nu există nici strategii, nici viziuni, nici dorința de a avea măreție sau dimensiune, adică exact ceea ce cere istoria pentru a-i consemna în paginile sale.