Istoria lăbărțată a poporului românesc: Perioada comunistă (VI)

03. Perioada comunistă

Perioada comunistă este o perioadă nici mai bună și nici mai rea decât ceea ce a existat până în 23 August 1944 și nici ceea ce a urmat după 22 Decembrie 1989.

Despre comuniștii români, în necunoștință de cauză, căci nu au fost făcute publice documente credibile, este bine să nu vorbim prea mult, căci devine puțin probabil să credem că 1.000 de comuniști, chiar ajutați din exterior au capacitatea de a scrie istorie, cum nici volatilizarea celor aproape 4.000.000 de membri ai partidului comunist la 22 Decembrie 1989 nu are o explicație rezonabilă, orice am spune.

Dacă privim cu atenție, deși primirea în rândurile partidului comunist avea filtre destul de riguroase:

• rezultatele individului,
• recomandările a trei comuniști,
• informațiile de cadre,
• aprecierile de la locul demuncă,

nu despre baza partidului trebuie să vorbim, ci despre cei care ocupau funcții, căci așa cum se întâmplă în partidele de la noi azi, se întâmpla și pe vremea comuniștilor, dar și în partidele de dinainte de Al Doilea Război Mondial, adică cei mediocri erau și cei mai vocali, căci viața lor depindea de evoluția prin slugărnicie față de șefii de la partid.

Regret că nu se face măsurarea IQ la toți cetățenii și cu atât mai mult, regret că nu s-a făcut și înainte, căci ne-am fi dat seama cine au fost Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, Ana PAUKER, Vasile LUCA, Teohari GEORGESCU, Leonte RĂUTU, Emil BODNĂRAȘ, Iosif CHIȘINEVSCHI, Ștefan VOITEC, Alexandru DRĂGHICI, Gheorghe APOSTOL, Constantin PÂTVULESCU, Lucrețiu PĂTRĂȘCANU, Ion GHEORGHE MAURER, Chivu STOICA, Tudor POSTELNICU, Constantin DĂSCĂLESCU, Manea MĂNESCU, Paul NICULESCU-MIZIL, Miron CONSTANTINESCU, chiar dacă unul dintre ei a recunoscut într-un moment de sinceritate: am fost un dobitoc.

A cere unor oameni definiți prin resurse intelectuale limitate și prin cultură politică rudimentară să aplice teoriile avansate la acea vreme ale lui MARX, ENGELS și LENIN, era deja prea mult. Să nu uităm că la vârf este ceva, la nivelurile intermediare mesajul se modifică ușor, ca la bază să ajungă distorsionat de-a binelea, iar efectele s-au văzut. Una s-a zis, alta s-a înțeles și cu totul altceva s-a făcut.

Electrificarea a pornit de la lozinca lui LENIN că socialismul este puterea sovietică și electrificarea. Și electrificare s-a făcut, iar hidrocentralele comuniștilor stau mărturie, căci după 34 de ani nu s-a mai bătut un cui nici la hidro, nici la termo și nici la atomocentrale.

Industrializarea a fost obiectivul măreț și mobilizator al comunismului. S-au dezvoltat platforme industriale, dar așa cum s-au dezvoltat, tot așa au dispărut în neantul democrației, de parcă industria era dușmanul poporului descătușat prin Revoluția din Decembrie 1989.

Colectivizarea după modelul sovietic a fost cea mai dură acțiune a comuniștilor români. Trebuie spus din start că agricultură modernă, mecanizată, nu se face pe parcele de teren de un hectar. Dacă înfrățirea pământurilor între țărani, de bună voie, era o mare scofală o făceau ei cu multe secolo înainte, dar așa ceva nu este posibil, căci oamenii sunt diferiți, au spirit de proprietate și fiecare dorește să câștige cât mai mult și de ce nu, să-i păcălească pe ceilalți. Singura modalitate de a face agricultură eficientă este:

• să cumperi parcelele,
• să faci un teren mare ca la Nana,
• să angajezi specialiști,
• să cumperi utilaje,
• să pui osul la treabă inteligentă.

Colectivizarea s-a făcut în România în modul cel mai puțin inspirat cu putință, fără a se ține seama de particularitățile țăranului român. A fost o acțiune forțată, de a jefui pe țăran de pământ și de ce mai avea el în curte, punându-l să dea și pământul și acareturile formulând o cerere prin care ceda de bună voie și nesilit de nimeni cooperativei agricole de producție - CAP și pământul și acareturile. Chiar se ruga să-i fie primite… Mai întâi au fost întovărășirile, o vrăjeală de doi bani, ca pasul următor să fie colectivizarea. Regiunea Dobrogea a fost prima colectivizată. Procesul de colectivizare s-a încheiat la 23 aprilie 1962. Gheorghe GHEORGHIU DEJ a anunțat cu fast  realizarea acestui salt uriaș din agricultură. A urmat un specacol la Pavilionul Expozițional unde 11.000 de țărani în port popular, exact atâția câți omorâse burghezo-moșierimea la răscoala de la 1907, unde au cântat mai soliști de muzică populară, printre care și Maria LĂTĂREȚU, cu foaie verde iasomie, se mărită fata lui Ilie, face nuntă la gospodărie, hop, una ș-apoi două, că trăim o viață nouă. Aveam 15 ani atunci, iar dacă părinții mei nu s-ar fi înscris în CAP eram dat afară din liceu și ceilalți frați erau dați afară din serviciile de unde mâncau pâinea.

Colectivizarea a fost ineficientă. Când am vizitat un sat de lângă Huedin, jumătate cooperativizat și jumătatea din deal necooperativizată, se vedea diferența. Cei din deal erau prosperi, iar cei din CAP abia își târau zilele. Ineficiența se vedea și din faptul că periodic statul ierta CAP-urile de datoriile făcute pentru utilaje, semințe, salarii, îngrășeminte și impozite. Dacă ar fi fost eficiente și-ar fi achitat creditele, ar fi plătit materialele și taxele. Ierți pe unul de datorii căci nu este în stare să le plătească și recunoști că ai făcut greșeala vieții tale de a-l naște și dorești să-l ții în viață cu orice preț, pentru că nu ai altă ieșire din eroare.

Colectivizarea a însemnat pentru satul românesc adâncirea sărăciei, stimularea nemuncii și crearea unei pături sociale noi, a tinerilor care migrează spre oraș pentru a scăpa de calvarul muncii la câmp de dimineața până seara pe mai nimic. Dovadă stau pensiile mizere ale celor care au lucrat la CAP, unde normele erau imposibil de atins și de către cei mai pricepuți muncitori ai câmpului.

La intrarea în CAP li se mai lăsaseră țăranilor mici loturi pe lângă casă de 500 mp. La o plenară, unuia i-a venit ideea creață de a-i deposeda pe țărani și de cei 500 mp. Legenda zice că atunci s-a ridicat Cornel BURTICĂ și-ar fi zis: doriți să-i transformăm și pe ei în consumatori? Lui CEAUȘESCU i-a picat fisa și ideea creață a căzut. Se știa deja și la cc al pcr că țăranii veneau la oraș să cumpere pâine și pui de la alimentara, căci ei nu aveau unde să-i crească și ce să le dea să mănânce. Colectivizarea a fost un mare eșec, pentru că așa cum a fost făcută, așa cum a fost implementată a adus sărăcie, cum sărăcie a adus întreg comunismul, căci egalitarismul nu duce la altceva în societate, motorul creșterii productivității fiind doar competiția dintre indivizi diferiți.

Planificarea a fost considerată ca fiind singura modalitate de a implementa politica partidului. Modelul sovietic de planificare, înțesat cu dogme a dus la abordări dintre cele mai simpliste, iar planul a devenit cu mult mai mult decât lege, a devenit obiect păgân de închinăciune, din litera căruia cine ieșea era un om pierdut. Era planul cincinal. Planul cincinal era defalcat în planurile anuale. Se vorbea des de dezvoltarea planică și proporțională a țării. Se vorbea de dezvoltarea armonioară a țării. Cuvintele erau frumoase, frazele erau sforăitoare. Practica era însă acel element care făcea diferența, căci abaterile de la plan erau numeroase. dacă abaterile ar fi fost în sus, pozitive, cu siguranță totul devenea pitoresc, idilic și romantic. Numai că, unele abateri și nu puține, erau în jos, adică de neîndepliniri ale sarcinilor de plan, ceea ce era nasol rău de tot.

Planificarea cuprinsese toate domeniile vieții economic-o sociale.

Se planifica numărul de apartamente ce trebuie realizate.

Se planifica numărul de tractoare ce trebuie produse într-un an.

Se planifica numărul de locuri de la admitere în facultate.

Se planifica numărul de spectacole care trebuie date de un teatru.

Se planifica numărul de romane care trebuie publicate în editură.

Se planifica numărul de studenți care promovează anul universitar, adică toți.

Era vai și amar de cei care nu se încadrau în cifrele de plan.

Nu creau să mă dau eu mare disident, dar în 1982, promovabilitatea la disciplina Programarea calculatoarelor a fost de numai 25% și numele Valer ROȘCA, Constanti APOSTOL, Ion IVAN și Ion Gh. ROȘCA au figurat pe un panou la intrarea cadrelor didactice din clădirea ASE Piața Romană 6, zile bune, fiind întrebați ce am făcut noi ca să  nu treacă decât 25%, în timp ce erau colegi cu promovabilitate 100%. Știu că noi am muncit din greu, dar standardele erau atât de coborâte încât studenții. credeau că muncind puțin vor îndeplini criteriile de promovabilitate. Văzând că nu merge și așa, în toamnă, muncind ca lumea, promovabilitatea a fost foarte bună, criteriile noastre rămânând aceleași. Voluntarismul și munca în salturi, dar și rolul nefast al propagandiștilor, al agitatorilor de partid, au făcut ca planul să devină nu un instrument de lucru, ci un scop în sine.

Este adevărat că în vremurile de început ale comunismului românesc exista nevoia de eroi, adică de eroi ai muncii socialiste precum Ștefan TRIPȘA - oțelar, Dumitru DUMITRU - director IAS, CHIRU - munictor Mioveni, Nadia COMĂNECI - gimnastă, Dumitru PRUNARIU - cosmonaut. Pe cei din cc al pcr nu-i pun aici că și-au dat titlul de erou al muncii socialiste între ei.

În studenția mea am făcut disciplina Planificarea economiei naționale, pe care am promovat-o cu zece, dar despre care spun că era de un descriptivism strigător la cer, ca și cum cineva era atât de deștept încât să determine cifric totul, ca economia în speciql să meargă ca pe roate.

Omul nou a fost dezideratul partidului nou, căci acest om nou, nimic nu s-ar fi realizat în comunism.

Mituirea oamenilor de cultură și artă ca influenceri ai comunismului s-a realizat prin bani și prin titluri.

Premiul de stat a reprezentat forma concretă de a-i diferenția pe cei care se înscriau în linia partidului, acceptau funcții în partid și realizau lucrări mobilizatoare, care să ducă politica partidului în mase. Dacă venitul lunar era de 500 lei, premiul de stat ajungea să fie de 50.000 lei când o casă cu patru camere din cărămidă, cu temelie de beton, în Pitești era de 25.000 lei. Au primit premiul de stat  pentru literatură: Dan DEȘLIU, Valeriu Emil GĂLAN, Aurel BARANGA, Maria BANUȘ, Marcel BRESLAȘU, Victor EFTIMIU, Cezar PETRESCU, Titus POPOVICI, Marin PREDA, Zahatia STANCU. Au primit premiul de stat pentru matematică: Caius IACOB, Gheorghe MIHOC, Grigore C. MOISIL, Octav ONICESCU, Simion STOILOW. Ou primit premiul de stat cântăreți, pictori, ingineri și nu numai. 

Artiști ai poporului din RPR au fost nume ilustre, pe care le-am apreciat foarte mult și care în copilărie mi-au făcut viața mai frumoasă, deși timpurile erau aspre, terne și previzibile în a nu se întâmpla nimic. Printre artiști ai poporului enumer aici pe Ioana RADU- cântăreață de folclor, actorii: Alexandru GIUGARU, Grigore VASILIU-BIRLIC, Costache ANTONIU, George VRACA, Ion MANOLESCU, Gheorghe STORIN, Maria FILOTTI, Sonia CLUCERU, George CALBOREANU, Ștefan CIUBOTĂRAȘU, Lucia STURDZA BULANDRA, radu BELIGAN, cântăreții de operă: Nicolae HERLEA, Zenaida PALLY, Arta FLORESCU, Petre ȘTEFĂNESCU GOANGĂ, dar au fost și regizori, pictori și sculptori. Mi se pare normală o diferențiere între artiști pe baza unor criterii valorice bine definite, căci într-un teatru se impune să se știe cine este cap de afiș și cine duce tava.

Artiști emeriți ai RPR au fost la fel de valoroși ca și artiștii ai poporului, dar care mai aveau de lucrat ceva timp până a ajunge atât de sus, adică în vârf. Ca să fii artist al poporului trebuia să fii mai întâi artist emerit. Dintre artiștii emeriți se alegeau cei care deveneau artiști ai poporului, dacă progresele lor erau cu adevărat notabile. Nu trebuie uitat și faptul că fiecare titlu era acompaniat de o serie de avantaje financiare pe viață. Au fost mulți artiști emeriți, dar aici enumer pe cei dragi mie și anume: Maria TĂNASE, Mircea CRIȘAN, Sile DINICU, Mișu FOTINO, Gică PETRESCU, Angela MOLDOVAN, Maria LĂTĂREȚU, Colea RĂUTU, Carmen STĂNESCU, Liliana TOMESCU, Ion LUCIAN, Ileana ILIESCU, dar și mulți, foarte mulți alții. Cred că marea nedreptățită a fost Maria TĂNASE, căci era o cântăreață cu voce și repertoriu de excepție. În opinia mea, era înaintea Ioanei RADU și ea ar fi trebuit să fie artistă a poporului, de departe..

RPR, PMR, RSR și PCR nu reprezintă doar niște acronime, ci reprezintă o bucată bună din ceea ce se numește istoria contemporană a României. 

RPR înseamnă Republica Populară Română, acolo unde eu mi-am trăit copilăria, adică o țară frumoasă, cu oameni buni, dar săracă rău de tot.

PMR înseamnă Partidul Muncitores Român, adică partidul aflat la putere în copilăria mea, cu conducători care dacă ploua la Moscova ei scoteau umbrela la București să se apere de ploaie.

RSR este țara în care am trăit după terminarea liceului, care mi-a adus bucurii, dar și multe tristeți căci aveam nivelul de înțelegere destul de bun ca să-mi dau seama că eu dacă muncesc, a fi egal cu cel care nu muncește la fel ca mine, înseamnă că sunt furat, că principiul de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi, nu duce niciunde, am concluzionat că fac parte dintr-o societate greșită și eu am nevoie de altceva, de a-mi făuri propriul univers.

PCR înseamnă Partidul Comunist Român, cel care are un statut unde ceva scrie și niște membrii care au înțeles altceva și acționează cu totul diferit de ce scrie acolo și de ceea ce au înțeles, manifestându-se  ca muștele fără cap într-o direcție tottal greșită, ca o gâscă beată, care a mâncat sâmburii din vișinată, aruncați neglijent de o gospodină în curte unde sunt păsările.

Congresele partidului au fost momente de definire a obiectivelor pe care țara trebuia să le traverseze în următorii câțiva ani.

Conducătorii partidului au fost niște inși oarecare, iar ceea ce au lăsat în urmă s-a văzut, căci nu au reușit să-și depășească limitele, din moment ce genialitate nu aveau.

Securitatea a fost formată din oameni și cum oamenii gândesc bântuiți de frici și de micimi, securitatea a oglindit toate carențele caracterelor, iar analizele făcute acum de cei care i-au fost în soldă, nu sunt deloc relevante.

Învățământul a fost în primii ani ai comunismului un învățământ după modelul sovietic. În orice moment, învățământul avea criteriile lor de diferențiere a elevilor, căci numai elevii buni deveneau pionieri, numai liceenii buni deveneau utc-iști și numai studenții foarte buni deveneau membri de partid. Piramidele funcțiilor didactice au impus criterii și calitatea procesului de instruire era cu mult mai bună decât în ziua de azi.

Istoria rescrisă a țării a fost specialitatea gastronomică a fiecărei echipe de la conducerea țării și același fenomen a fost tratat extrem de nuanțat. 23 August a fost fie ziua eliberării țării noastre de către glorioasa Armată Roșie, fie începutul revoluției democratice din țara noastră, după cum erau slujite niște idei sau niște interese.

Literatura română a înregistrat și ea o dinamică plângăcioasă și colorată despre care merită să vorbim cât de cât.

Realismul critic era considerat curentul literar care a bântuit și literatura din spațiul mioritic, iar marii scriitori Mihail EMINESCU, Ion Luca CARAGIALE, Ion CREANGĂ, Ioan SLAVICI, deveniseră exponenți ai acestui curent. EMINESCU era prezent prin poezia Împărat și proletar, interpretată strict prin prisma materialismului dialectic, autorilor de manuale școlare fiindu-le pe plac versurile:

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!

Ei vedeau la poet dorința acestuia de a identifica lupta de clasă și mersul spreo o societate în care clasele sociale care muncesc nu au interese antagonice. De asemenea, poetul era declarat un ateu convins datorită versurilor: 

Religia - o frază de dânşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

Nici mult mai târziu, nu a fost publicată poezia Doina, a marelui poet, cât despre publicistica sa, ce să mai vorbim. Simplismul tratărilor s-a scurs implacabil asupra operei marelui CARAGIALE după ale cărui piese și după Momente și schițe, s-au turnat filme, care nu s-au ridicat la înălțimea textelor originale, deși garniturile de actori care interpretau rolurile celebre, erau impecabile. Să dau doar câteva exemple. În filmul din 1953, O scrisoare pierdută, jucau Nicky ATANASIU - Tipătescu, GIUGARU - Trahanache, VASILIU-BIRLIC - Brânzovenescu, BELIGAN - Dandanache, FINTEȘTEANU - Farfuridi, ANGHELESCU - Pristanda, Elvira GODEANU - Zoe Trahanache, ANTONIU - Cetățeanul Turmentat, TALIANU - Cațavencu.

Nici filmul din 1955, La Moara cu noroc, după nuvela lui Ioan SLAVICI, nu s-a ridicat la nivelul nuvelei, deși actorii Ioana BULCĂ - Ana, Geo GARTON - Lică Sămădăul, Colea RĂUTU - Pintea, Constanti CODRESCU - Ghiță cârciumaru, s-au străduit din greu, pentru că încorsetările cenzurii obsedantului deceniu i-au împins pe senarist și pe regizor spre un schematism exagerat. EMINESCU, CARAGIALE, CREANGĂ și SLAVICI nu au fost în niciun caz exponenții realismului critic. EMINESCU are chiar versuri care spun clar:

Nu mă-ncântați nici cu clasici,

Nici cu stil curat și antic ­—

Toate-mi sunt de o potrivă,

Eu rămân ce-am fost: — romantic

Comuniștii aveau nevoie de scriitorii lor, fapt care poetul muncitorimii Toedor NECULUȚĂ a fost supradimensionat. La fel s-a întâmplat și cu prozatorul Alexandru SAHIA, ale cărei scriei erau mult mai prezente în manuale comparativ cu Liviu REBREANU. Aceste deformări crase au fost posibile datorită unor personaje care nu aveau curajul, puterea, capacitatea și demnitatea să explice decidenților politici cum stau lucrurile cu adevărat și făceau ei ce făceau să fie bine, ca să nu fie rău, vorba lui Gică HAGI.

Despre pictorul Nicolae GRIGORESCU se spunea că a fost copil sărman, iar tablourile sale esențiale se refereau la Războiul de Independență. Despre LUCHIAN și TONITZA se vorbea puțin, de ȚUCULESCU deloc, de ANDREESCU se știa că DEJ i-ar fi dat un tablou de-al său lui TITO, de împăcare, ceea ce arată că sârbul avea gusturi deosebit de rafinate. Pictorul Octav BĂNCILĂ era pictorul prezent prin lucrarea sa celebră1907, deși a mai pictat și alte lucrări din mediul sătesc precum femeie cu cobilița, la sfat, Înainte de 1907, Cap de țăran bătrân, Aparul, Înmormântare.

Titu MAIORESCU era criticat pentru doctrina sa de artă pentru artă, adică artă neimplicată în societate, care să militeze pentru idealurile poporului obidit, așa cum dorea partidul. Ani de-a rândul BLAGA n-a existat ca poet nici în manuale, nici în librării, cum Tudor ARGHEZI a reapărut după ce a publicat volumul Cântare omului.

Realismul socialist este exact ceea ce avea nevoie martidul pentru a crea instrumente eficiente de manipulare a maselor prin literatură și artă. Realismul socialist a fost expresia slugărniciei artiștilor fașă de partid, pentru a se așeza la masa bucatelor nemuncite, întru îndestularea trupească peste măsură.

Cântece precum M-am îndrăgostit de tine Moscova, Cincinalu-n patru aniși jumătate, Ție-ți vorbesc, Americă, Frumoasă ești patria vieții, Partidul, CEAUȘESCU, România, Steagul partidului, Republică, măreață vatră, dar și poeziile dedicate partidului, lui CEAUȘESCU personal, arată micimea caracterelor aceststor oameni, că se numeau Mihai BENIUC, Maria BANUȘ, Ion DUMITRESCU, George GRIGORIU sau Dan DUȚESCU. Imnul de stat al RPR este dovada vie a slugărniciei prin versurile lui Eugen FRUNZĂ și dan DEȘLIU:

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor

Cu poporul sovietic eliberator.

Leninismul ni-e far și tărie si avânt

Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,

Făurim socialismul pe-al țării pământ. 

La ce enormități conțineau aceste versuri, nu mai conta muzica lui Matei SOCOR. Să nu uitați că zi de zi, în viața mea de elev de clasele I-VII, am intonat dimineață de dimineață muzica și am cântat aceste versuri.

Realismul socialist avea ca erou pozitiv pe muncitorul din uzină sau pe țăranul de la colectivă sau activistul de partid, iar ca erou negativ era fie un fost patron, fie un fost arendaș, fie un intelectual declasat, iar lupta de clasă era generatoarea conflictului, care se stingea mereu cu victoria binelui, adică a comunistului. Romane ca Mitrea COCOR, Bărăgan, Desfășurarea, dar și poeziile gen maculatură, fac din peisajul românesc o suită de scheme ireale, fără valoare peste timp. Deși partidul comunist prin activiștii săi de un primitivism cras impuneau restricții, niște artiști valoroși s-ar fi manifestat pe banii oferiți de uniunile de creație, dacă ar fi avut talent, producând opere deosebit de valoroase. Nu a fost cazul, căci poeziile scrise erau proaste, romanele scrise, erau proaste, chiar proaste rău de tot. Îmi amintesc că am citit poezii de Mihai BENIUC, fabule de Marceel BRESLAȘU, poeme de Mihu DRAGOMIR, toate nedepășind calitatea de suluri de hârtie igienică, tot așa cum erau romanele scrise Sonia DRĂGUȘANU, V. Em. GĂLAN, tânărul Marin PREDA  sau piesele de teatru ale lui Mihail DAVIDOGLU - Cetatea de foc, Horia LOVINESCU - Citadela sfărâmată sau Mihai BENIUC - În valea Cucului.

Obsedantul deceniu trebuia să fie o carte pe care Ion CRISTOIU o anunțase înainte de a deveni director de ziar și analist politic. N-a mai scris-o, deși merita, căci era exact de ceea ce avea nevoie poezia românească pentru a nu mai perpetua abordările ocazionale, care nu au nimic legat de artă, chiar dacă s-ar vorbi de arta militantă la o adică.

Au tot scris diferiți critici despre obsedantul deceniu, căci atunci era obsesia de a nu greși, de a nu ieși din tiparele date de partid, legate de temă, de caractere, de lupta de clasă, de chipul comunistului, de rolul literaturii în special și a artei în general, de a modela caractere, de a forma conștiința omului nou, făuritor al noii societăți.

Să nu uităm o clipă că partidul îi mituia pe artiști în toate felurile posibile și se știe că un strop de miere atrage cu mult mai multe muște decât o cană cu fiere. De aceea, trebuie analizat obsedantul deceniu nu prin prisma nici a luptei de clasă și nici prin dorința de a furniza opere de artă valoroase, ci prin obsesia de a ajunge la cașcaval cu orice preț. Cei care au reușit să câștige banii au fost acei producători de bunuri ideologice agreate de oamenii politici aflați pe valul puterii, căci Anei PAUKER i-a plăcut o anume poezie, celor din anturajul lui GHEORGHIU DEJ le-au plăcut altceva, ca atunci când CEAUȘESCU să ajungă la putere, lupii tineri și hămesiți să se năpustească și să se așeze la masa unde se împărțeau darurile prin uniuinile de creație. La fiecare schimbare de gardă au apărut alte standarde, alți fomiști, alte producții, dar de fiecare dată nimic valoros. În loc să se scrie despre obsedantul deceniu, aș fi preferat să se publice cărțile produse în obsedantul deceniu, într-o colecție, pentru a vedea lumea cum au stat lucrurile. faptul că acum există Internetul și că despre obsedantul deceniu pe Wikipedia există un articol de tot c-c-tul de  16 rânduri, în care nu se scrie nimic despre producțiile artistice ale anilor 1950 - 1959 mă face să cred că nu s-a înțeles că pentru a decide ceva, omul trebuie să primească informație și nu concluzii sau părerile unor pamfletari flecari și neinspirați.

Cultul personalității nu este o noutate a spațiului carpato-danubiano-pontic. Este caracteristic oamenilor slabi, mediocri, ineficienți, inculți, marginalizați cândva, care acceptă în jurul lor doar pe cei plasați sub ei din toate punctele de vedere, care încearcă să se remarce lăudându-și șeful sau spunându-i numai ceea ce el dorește să audă. Cultul personalității se manifestă prin:

• crearea de comparații ale individului cu mari personalități ale istoriei,
• folosirea de adjective calificative la gradul superlativ la adresa individului,
• punerea în corespondență a perioadei de când conduce cu cuvinte precum epocă sau eră,
• scrierea de poeme înflăcărate dedicate individului,
• compunerea de opere muzicale închinate individului,
• pictarea de tablouri cu chipul sau cu individul în ipostaze grandilocvente,
• organizarea de manifestări naționale cu ocazia zilei de naștere a individului,
• implantarea de busturi și statui cu individul,
• atribuirea numelui individului pentru străzi și orașe.

Numai un om fără simțul măsurii acceptă toate aceste aberații, dovedind căci nici el nu știe cine este, ce vrea și mai ales ce merită dintre toate acestea. Culmea este faptul că pe măsură ce trece timpul se îngroașă numărul celor dispuși să intre în categoria lingăilor, fripturiștilor, țucălarilor și pupincuriștilor, care pentru a ocupa un loc cât mai în față fac eforturi disperate de a scorni elemente care să-l impresioneze pe individul ajuns în vârful unei ierarhii și de cele mai multe ori le reușește cu brio, iar rezultatele sunt de o nocivitate persistentă tulburătoare și destructivă. Brașovul s-a numit Orașul STALIN. În București exista raionul V. I. LENIN, Academia de Studii Economice s-a numit Institutul de Științe Economice și Planificare V. I. LENIN. A existat o expoziție cu bustul lui Nicolae CEAUȘESCU pus în centru, înconjurat de busturile lui DECEBAL, Ștefan cel MARE, Mircea cel BĂTRÂN și Mihai VITEAZU. Cine are curiozitatea, să intre pe Internet și acolo găsește cele mai jenante, stupide și aiuritoare așa-zise producții artistice de toate felurile, care ofereau acces la un blid de mâncare fără a sta la coadă de la cinci dimineața ca restu lumii,celor care le emanau pe bandă rulantă, din dorința de a rămâne în fruntea bucatelor.

Megaspectacolele au fost specialitatea casei, deși televiziunea avea două ore pe zi ca program. Culmea era că unele dintre acele spectacole de un grotesc inimaginabil se retransmiteau, chipurile la cererea telespectatorilor.

Obedienții erau peste tot,, căci numai așa aveau unii acces la magazinele gospodăriei de partid și acces la poziții administrative din aparatul comunist la toate nivelurile.

Radio Europa Liberă cu sediul la Munchen a emis ani în șir și i-a informat pe români despre lucrurile nasoale din țară. Monica LOVINESCU, Noel BERNARD, Vlad GEORGESCU, Nestor RATESH, Max BĂNUȘ, Emil HUREZEANU, Ioana MĂGURĂ BERNARD, Vlad MUGUR, Șerban ORESCU, Vladimir TISMĂNEANU, Horia COSTESCU, erau voci pe care le ascultam cu atenție și interes, căci în multe cazuri ceea ce spuneau era adevărat. Erau și cazuri în care, datorită intoxicărilor securității, emisiunile scădeau calitativ, căci fără să vrea, ei făceau jocul securității, chiar dacă doar 30% din ceea ce se spunea era exact ceea ce dorea regimul de la București.

De la Europa Liberă am aflat despre S.L.O.M.R.

De la Europa Liberă am aflat despre Doina CORNEA.

De la Europa Liberă am aflat despre Sindicatul Solidaritatea.

De la Europa Liberă am aflat despre greva din Valea Jiului din 1-3 august 1977.

De la Europa Liberă am aflat despre fuga generalului Ion Mihai PACEPA.

De la Europa Liberă am aflat despre Meditația Transcedentală din 1982 și epurările ce au urmat.

De la Europa Liberă am aflat despre protestul de la Brașov din 15 noiembrie 1987.

De la Europa Liberă am aflat despre Corneliu BABEȘ, eroul din 2 martie 1989. 

De la Europa Liberă am aflat despre drama poetului Mircea DINESCU.

De la Europa Liberă am aflat despre scrisoarea celor cinci adresată lui CEAUȘESCU.

De la Europa Liberă am aflat despre fuga Nadiei COMĂNECI în America.

De la Europa Liberă am aflat despre evenimentele tragice lin decembrie de la Timișoara.

De la Europa Liberă am aflat despre actorii, scriitorii care fugeau din România și alegeau cale exilului, unii dintre ei crezând că se vor realiza în Occident, lucru care nu s-a întâmplat în peste 95% din cazuri. Am aflat despre cântăreții Constantin DRĂGHICI, Luminița DOBRESCU, despre scriitorii Petru DUMITRIU, Petru POPESCU, Paul GOMA, despre actorii Dan NUȚU, Cristea AVRAM, Mircea CRIȘAN, Liliana TOMESCU, Bogdan STANOEVICI, regizprii Lucian PINTILIE, Andrei ȘERBAN, Liviu CIULEI, Silviu PURCĂRETE și mulți, foarte mulți alții, oameni deosebit de valoroși..

Radio Vocea Americii am avut senzația că era la concurență cu postul Europa Liberă, deși emisiunile aveau durată mai scurtă și calitatea emisiei era scăzută datorită bruiajelor necontenite. Era postul de radio care se prindea destul de greu și de aceea am puține amintiri legate de el.

Rezistența împotriva comunismului a fost firavă în țara noastră. În instituția unde am lucrat eu, unii mai vorbeau pe șoptite pe la colțuri, dar nu am auzit să fi fost careva care pe față, clar, să se opună regimului. Se mai auzea că pe colo și pe colo, erau persoane, nu personalități care depuneau carnetul de partid, în mod simbolic, dar chestiile acestea se stingeau repede, căci propaganda își făcea datoria și își dovedea eficiența.

Noi nu am avut o Cartă 1977 și nici un Vaclav HAVEL pentru că a alege între rezistență pe față față de refimul comunist și avantajele oferite de acesta pentru cine opta pentru poziția de slugă, din ceea ce știu eu, intelectualii rasați se înghesuiau să ciugulească din marile sau micile avantaje oferite de regim, care se concretizau prin numiri în funcții, apartamente în zone bune, acces la anumite resurse și facilități din zestrea partidului. Ceea ce este și comic, dar și trist în același timp, se leagă de dorința disperată a tot felul de netrebnici de a-și demonstra calitatea de rezistenți față de regim, folosind cele mai mârșave și neadevărate scorneli, iar greșelile contemporanilor mei sunt strict legate de pasivitatea cu care aceștia zburdă prin hățișurile neadevărurilor.

Se vorbește de rezistența pasivă a românului. Desigur, îndurând greutățile, lipsurile și nevoile, românul de rând aștepta ca din rândul oamenilor de frunte să se ridice careva și să pornească tăvălugul, pentru a-i înlătura pe cei care țineau cu dinții de putere, de privilegii și de apartenența la casta nomenklaturistă, care le alimenta bunăstarea nemeritată, nemuncită și neplătită. Eu îmi dau seama ce este în jurul meu din 1953 de la moartea lui STALIN. Am văzut multe, am auzit multe și m-am gândit la multe. dar atâtea lichele câte mi-au trecut prin fața ochilor, mă determină să spun că istoria comunismului de la noi este creația unui popor păcălit de câțiva inși, care a știut să-l ducă cu zăhărelul de la congres la congres, promițându-i că peste cinci ani va fi cu mult mai bine.

Cohortele de compozitori care scriau muzică dedicată partidului, gloatele de poeți care nu conteneau în a scrie ode partidului, mulțimele de cântăreți care siluiau folclorul pentru o acadea și o apariție la televizor, dovedesc că intelectualitatea dormea în cizme și nu era în stare să clădească o mișcare de rezistență. Dacă dai o fleică la grătar, o bardacă de vin și un trup fierbinte într-un așternut mirosind a iasomie, s-a zis și cu revoluția și cu rezistența și cu orice mișcare de împotrivire față de regim.

Nu aveai cu cine să faci rezistență din moment ce rapid umpleai străzile, piețele, stadioanele, pentru a organiza mitinguri unde să vorbească CEAUȘESCU, iar cei veniți acolo scandau frenetic lozinci și aplaudau mai ceva decât ar fi în transă. E natura noastră de popor tăvălit de istorie, să stăm pe margine și să privim ce fac cei din jurul nostru și dacă o fi și la noi ceva, e bine și dacă nu e, e tot bine.

În 4 aprilie 1989 are loc Înțelegerea Mesei Rotunde de la Varșovia.

În 7 octombrie 1989 congresul p.c. ungar  s-a restabilit ca p.s.u.

În 18 octombrie 1989 a fost înlocuit Enrik HONECKER secretarul p.c. german.

9 noiembrie 1989 este Ziua Căderii Berlinului.

În 10 noiembrie 1989 este înlăturat Todor JIVKOV secretarul general al p.c. burgar

În 24 noiembrie 1989 demisionează Milos JAKES secretarul general al p.c. cehoslovac.

În 22 decembrie 1989 este alungat din clădirea cc al pcr, Nicolae CEAUȘESCU.

Presa comunistă aservită lui Nicolae CEAUȘESCU a publicat până în 22 decembrie 1989 articole de propagandă, ca în seara și în noaptea dintre 22 spre 23 decembrie 1989, gazetarii să-și ceară iertare poporului pentru rolul nefast jucat întoți anii de comunism. Mai bine mai târziu, decât niciodată. În loc să facă un pas înapoi și să meargă să tragă la șaibă, să sape șanțuri sau să dea la vaci și la porci, acești gazetari s-au pus în slujba noii puteri, dovedindu-se cele mai docile slugi. O dovedesc articolele scrise pentru a combate Piața Universității, pentru a arăta rolul nefast al partidelor istorice la mineriadă. Treaba cu Fir-ai al naibii, Majestate, al lui Sergiu ANDON a pus capac la toate.

Actori nerușinați care au jucat în filme comuniste roluri de secretari sau activiști de partid au căutat să iasă pe sticlă să de dea mari rezistenți, opozanți ai regimului, nu le-ar fi rușine! Îmi aduc aminte că un actor a venit cu un sul de hârtie igienică la TVR să se șteargă unii la gură, iar altul a întrerupt un spectacol. Niciun actor mare nu a făcut un gest public la oră de maximă audiență pentru a-și exprima dezacordul față de politica partidului comunist.

O poetesă era atât de oprimată de comuniști încât chiar în 1989 i-a apărut volumul de poezii în Editura Biblioteca pentru Toți - BPT, în 85.000 de exemplare, cu o prefață de Eugen SIMION, despre care ceva mai târziu nu a avut cuvinte de laudă.

Îmi aduc aminte că așa-zisa spumă a intelectualității, singura care ar fi avut ceva de zis împotriva sistemului comunist cu voce tare, în loc să zică, se înghesuia ca pe bani grei să fie inclusă în volumele omagiale dedicate fie partidului, fie conducătorului, unde se întreceau în a lăuda orânduirea și, respectiv, meritele excepționale, ale conducătorului. După 22 decembrie 1989, nu au avut niciunul decența să bage capul în pământ de rușine, ba din contră, oriunde aveau ocazia, inclusiv ieșind dintr-un TAB, au împroșcat cu noroi comunismul și l-au scuipat pe conducător. Cu astfel de indivizi nici noua orânduire nu avea cum să se edifice pe baze solide, reale și de viitor.

Cei șase care s-au așternut pe scris în primăvara anului 1989, o epistolă și aici mă refer la Gheorghe APOSTOL - 76 ani, Alexandru BÂRLĂDEANU - 78 ani, Corneliu MĂNESCU - 73 ani, Constantin PÎRVULESCU - 94 ani, Silviu BRUCAN - 73 ani și Grigore RĂCEANU - 83 ani, erau foști demnitari comuniști care fuseseră marginalizați de CEAUȘESCU și neîncăpând la masa cu bunătăți erau extrem de frustrați și i-a apucat așa, de-o dată să găsească racilele societății pe care CEAUȘESCU o implementa. N-aș fi zis nimic dacă cei mai mulți dintre ei, nu s-ar fi așezat în fruntea bucatelor după 22 Decembrie 1989 și le-aș fi dat credit că au scris acele rânduri, că îi durea-n c-r de ceea ce se întâmpla în scumpa noastră țărișoară. Faptul că lucrurile au stat altfel și că odiosul a fost împușcat chiar în ziua de Crăciun dovedesc abordări de o cu totul altă natură.

Planul VALEV a fost picătura care a umplut paharul în relațiile țării noastre cu URSS. Ceea ce VALEV a propus în 1964 și a fost contestat, în zilele noastre este acceptat ca fiind un dar primit de la Uniunea Europeană, pentru orientarea spre agricultură și distrugerea benevolă a industriei, considerată de Petre ROMAN o grămadă de fiare vechi. Economistul Emil Borisovici VALEV a publicat articolul Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și URSS, în numărul 2/1964 a Analelor Universității din Moscova, unde arăta că dezvoltarea unor complexe agricole în unele țări și a unor complexe industriale în altele, conform unei diviziuni și specializări a producției în țările lagărului socialist, este benefică pentru întregul lagăr. teoria nefericitului E.B. VALEV venea în coliziune cu politica de industrializare a partidului muncitoresc român de la noi și profesorul Costin MURGESCU a avut o replică dură, care s-a constituit ca bază pentru Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, adoptată la plenara din 15-22 aprilie 1964. Aveam broșura pe acasă și am citi-o de multe ori în timp și am fost impresionat de claritatea ideilor de respingere cu argumente a doctrinei VALEV. Dacă ar mai trăi sărăcuțul de el, privind spre ceea ce a mai rămas din industria românească, sunt sigur că ar avea un rânjet nu știu dacă mefistofelic sau malefic, dar cu siguranță acel rânjet al omului disprețuit, căruia timpul îi dă dreptate. Comunismul a acționat în problema industrializării asemeni unei lingurițe într-o cană cu cafea, care prin amestecare devine o emulsie interesantă, dar dacă încetează vârtejul, cafeaua se depune la fund, rezultând ceea ce vedem noi acum când ne plimbăm printre ruine.

Platformele industriale au reprezentat o gândire de a face din România o țară cu economie dezvoltată. Așa au apărut:

• uzina de autoturisme Dacia din Pitești în anul 1966,
• combinatul siderurgic de la Galați în anul 1966, 
• combinatul de oțeluri speciale din 1969, 
• întreprinderea de mașini grele București în 1963,
• uzinele Electronica, în 1960,
• fabrica de calculatoare electronice Felix în 1970,
• fabrica de diamante sintetice în anul 1978,
• fabrica de avioane Craiova în 1972,
• combinatul chimic Pitești în anul 1969,
• întreprinderea Carbochim, în anul 1969,
• întreprinderea Tanați din Pitești în anul 1961,
• combinatul de îngrășeminte Tg, Mureș, în 1962,
• întreprinderea de anvelope Danubiana în 1967,
• întreprinderea de confecții Braiconf, în anul 1950,
• fabrica de echipamente electronice Electromureș, fondată în 1949,
• întreprinderea de porțelanuri Apulum, în anul 1970,
• întreprinderea Electroargeș în anul 1971,
• întreprinderea de produse ceramice din Curtea de Argeș, în anul 1974,
• combinatul petrochimic Midia-Năvodari, în anul 1975,
• combinatul siderurgic Călărași, dat în funcțiune în 1986,
• uzina de fire și fibre sintetice Săvinești în 1960,
• combinatul de cauciuc sintetic din Onești în 1962,
• fabrica de frigidere din Găești în anul 1968,
• fabrica de autoturisme de teren ARO în anul 1957.

Nu a existat loc în România unde comuniștii să nu fi construit un obiectiv economic, în dorința de a dezvolta țara, așa cum credeau ei că se face dezvoltarea. Ideea era ca toate localitățile să se dezvolte armonios. Atât îi ducea pe ei capul. Fiecare oraș mare avea propria lui platformă industrială care concentra mai multe întreprinderi, ceea ce a dus la modificarea structurală a compoziției populației, aceasta nemaifiind preponderent cu preocupărin în agricultură. Din venitul național se ducea spre investiții 33%, căci aceasta era partea considerată optimă de economistul Emilian DOBRESCU pentru dezvoltarea accelerată a economiei românești. Ideea sa a fost expusă în cartea  sa referită prin:

Emilian DOBRESCU - Optimul economiei socialiste, Editura politică, București, 1976, 481 pg.

Nu exista magazin unde să se vând altceva decât produse românești. Foarte rar apăreau la raft produse din RDG, Polonia, Ungaria, China, iar cele din Franța, Japonia sau Italia se vindeau numai pe valută la Comturist.

Învățământul în comunism avea regulile lui și nu erau acceptate rebuturi printre elevi și studenți, căci locurile de muncă ale absolvenților erau planificare, iar pierderile aveau reverberații în profunzime la nivel de fabrici, uzine și IAS-uri.

Valorile comuniste erau valori, iar citeriile de promovare nu erau afectate de corupție, așa cum se întâmplă în ziua de azi. Mitul că pepmri de partid aveau întâietate nu era un mit, ci o realitate, căci în întreprinderile de comerț exterior, în armată, în învățământul supăerior și în securitate nu se intra dacă nu erai membru de partid.

Intelectualitatea era o pătură disprețuită vârtos de clasa muncitoare, iar apelativul tovărășele, cu care un propagandist sau un muncitor se adresa unui profesor sau unui inginer, era ceva obișnuit, deși toți intelectualii îl percepeau ca pe ceva ofensator.

Colectivizarea a fost cea mai proastă translatare a colhozurilor sovietice în agricultura românească, exact așa cum s-a făcut translatarea sovrom-petrolurilor, dar ideea a fost repede abandonată, cum și conceptul de stahanovist a fost tot rapid abandonat, căci la noi valorile se așezaseră altfel.

Securitatea era prezentă peste tot, din moment ce se vorbea prin aultimul deceniu al secolului al XX-lea despre 25 Km de dosare transferate la CNSAS. Predilecția poporului român de a scrie proză cu dedicație și bine țintită, a fost ceva ancestral, căci baladele care ne-au consacrat nu se scriau așa de la sine, dacă autorii anonimi nu ar fi exersat, ajungând la performanța realizării de denunțuri duse la perfecțiune în paginile dosarelor securității.

Semnificația lui 23 August 1944 a arătat cât de schimbătoare sunt opiniile oamenilor, care au trecut de la slugărnicie la aroganță, uitând că țara noastră a plătit datorii de război ani și ani și a fost declarată țară învinsă în Al Doilea Război Mondial, iar plăcuța care amintea de mareșalul MALINOVSKI, de pe clădirea Conacului Goleștilor, plăcuță care a dispărut, era de fapt o recunoaștere a ceea ce constata marele istoric Nicolae IORGA despre armatele rusești care veneau pe la noi ori de câte ori doreau, fără a cere voie cuiva.

Pionierii erau rezultatul unei selecții a celor mai buni elevi din clasă. Nu orice elev era automat și pionier. Era o luptă între copii să învețe pentru a deveni pionieri. Una era să ai la gât cravata roșie și la piept insigna de pionier, ceea ce însemna că ești un elev foarte bun și alta era să n-o ai, căci te eticheta lumea ca fiind prost.

Pionierii, la primire în organizație, rosteau un jurământ de credință față de patrie și față de partid și se angajau să învețe și să lupte pentru înfătuirea politicii partidului. După aceea li se punea cravata la gât și insigna la piept, iar ei mergeau să sărute drapelul unității de pionieri de la nivelul școlii. Sunau trompete și băteau tobe. Treptat-treptat cam 90% din elevii clasei deveneau pionieri până a trece în clasa a V-a. Erau extrem de puțini cei care nu deveneau pionieri, să zicem cei care erau repetnți, nu că nu doreau acest lucru. Era un mod de a crea emoție, dar văzând filmul adevărata față a fascismului, am înțeles mai multe despre modelele de urmat și impactul lor.

UTC-iștii erau cei care trecuseră de 14 ani și erau elevi la școlile medii (liceele de azi) sau la școli profesionale. Acești elevi deveneau automat utciști, din moment ce toți fuseseră pionieri. ca utecist, erau adunări, erau activități, dar la nivelul școlilor medii, lucrurile nu erau așa de bine puse la punct ca la pionieri. Se făceau adunări de UTC dar elevii aveau gândurile în altă parte, iar profesorii care gestionau munca din această zonă și ei doreau ca totul să se termine foarte repede. Uneori mai găseai un activist rătutit, pierdut din vremurile apuse, care mai venea cu dogme și lozinci, dar nu făcea altceva decât să arate cât de penibil este. Știu că activitatea mea de utecist s-a rezumat la a plăti cotizația de 50 de ani, nu lunar, ci anual șase lei, ca să scap de o grijă.

Membri de partid erau în întreprinderi, în școli, în universități, în CAP-uri, în ministere, în administrația locală, niște persoane mai speciale. nu oricine devenea membru de partid. Cine nu a fost membru de partid, fie că nu și-a dorit acest lucru, deși am mari rețineri sau nu a îndeplinit condițiile cerute de a fi membru de partid. Pentru a fi membru de partid, trebuia:

• să fii recunoscut de alți membri de partid ca fiind foarte bun profesional,
• să ai calități moral-politice, dovedite printre colegi, în familie și în societate,
• să ai origine socială sănătoasă,
• să ai caracterizări din partea a trei membri de partid cu vechime,
• să nu fi fost în mișcarea legionară,
• să nu fi făcut pușcărie.

Era o muncă laborioasă care pregătea primirea în partid a unui individ. Se făcea o informare amănunțită printre colegii de muncă, printre vecini, printre rude mai îndepărtate și era creat profilul celui care solicita intrarea în partid. Dacă exista cumva vreo pată la dosar, căci așa se zicea, individul era amânat sau respins, dar niciodată nu ajungea în adunarea generală dacă dosarul său nu îndeplinea condițiile esențiale. Fiecare solicitant avea un dosar cu multe piese și traseul pe care îl parcurgea acel dosar era format din filtre extrem de bine definite, iar cel care lucra la dosar, dar și cei care semnau, aveau responsabilități extrem de importante în fața superiorilor lor. Nu-mi amintesc la un coleg cu merite deosebite, care a solicitat să devină membru de partid să nu fi primit această calitate. Printre cei primiți în partid nu-și găseau locul mediocrii, bețivii, hoții, perverșii, bătăușii, puturoșii, sabotorii, repetenții, plagiatorii. 

Nu accept să vină orice neica-nimeni să se laude că nu a fost membru de partid. Nu a fost nu pentru că nu a vrut. Nu a fost membru de partid pentru că nu a îndeplinit condițiile cerute, condiții pe care eu le-am enumerat. Niciodată la 100 de studenți numărul membrilor de partid nu ajungea la 20, ceea ce însemna că cererea era foarte mare, mediile nu coborau sub 9(nouă). Au fost situații în care studente cu media 10(zece) au intrat în firul de așteptare căci erau mai multe medii de 10 decât numărul de primiri într-o lună. Au fost situații în care tineri deosebit de meritoși nu au fost primiți în partid, din cauza părinților care fuseseră fie deținuți politici, fie memmbri ai mișcării legionare.  Filtrele la intelectualii care nu fuseseră primiți în partid în studenție erau și mai severe căci la 100 de muncitori primiți în partid era primit în partid un intelectual. Îmi amintesc că în noiembrie 1989 au fost primite în partid două distinse colege, care se luptaseră ani în șir să obțină calitatea de membru al partidului comunist român.

Șoimii patriei au apărut după 1970 ca organizație, incluzând copiii aflați în grădinițe. Costumele lor erau drăgălașe, având bluze portocalii, pantaloni albaștri și chipiuri sau șepcuțe frumușele. Micuții învățau poezioare, mergeau încolonați și erau învățați să respecte o oarecare disciplină. Erau cântecele dedicate lor și la televizor erau emisiuni pentru șoimii patriei. Când intrau la școală, elevii, deveneau foști șoimi ai patriei și nu conta pentru a deveni pionier să fi fost șoim al patriei, căci pionieri deveneau elevii din clasele a II-a, a III-a și a IV-a. Deci era o întrerupere în clasa a I-a, când elevul era al nimănui. Șoimii erau forma embrionară de om nou pe care partidul și-l dorea creat, dar care s-a dovedit un eșec sublim, profund, amplu și anunțat bazat pe duplicitate.

Daciada era mișcarea sportivă a întregului popor. Elevii participau la competiții care erau parte din Daciadă. Studenții participau la competiții care erau parte din Daciadă. Toată lumea avea posibilitatea să practice un sport într-o organizație de masă, în cadrul Daciadei. Nu se accepta box profesionist. Nu se accepta fotbal profesionist. Totul era considerat sport de amatori. Fotbaliștii, boxerii, atleții care activau în cluburi destinate sportivilor de performanță erau angajați pe colo și pe colo cu carte de muncă, deși nu dădeau pe la locurile acelea de muncă nici pentru a-și ridica salariile, simbolice dealtfel. La fel și cântăreții de folclor sau de muzică ușoară.

Cluburile sportive au dat mari campioni. România a avut campioni mondiali și campioni olimpici, dintre care enumer aici pe Nicolae LINCA, Iolanda BALAȘ, Elisabeta LIPĂ, Gheorghe BERCEANU,  Lia MANOLIU, Doina MELINTE, Nadia COMĂNECI, Vasile DÎBA, Sandra IZBAȘA, Nicolae MARTINESCU, Mihaela PENEȘ, Viorica VISCOPOLEANU, Marius URZICĂ, Gabriela SZABO, Leon ROTMAN, Maricica PUICĂ, Diana MOCANU, Ivan PATZAICHIN și lista continuă. Pentru o țară comunistă fără realizări economice fulminante, era important că drapelul ei era ridicat pe cea mai înaltă treaptă și i se intona imnul de stat, la festivitățile de înmânare a medaliilor olimpice și vedea la televizor o lume întreagă. Să nu uităm că echipa Steaua a câștigat Cupa Campionilor Euopeni în 7 mai 1986 la Sevilla, iar eroul a fost Helmuth DUCKADAM, care a parat cele 4 lovituri de pedeapsă executate de ALEXANKO, PEDRAZA, ALONSO şi MARCOS, scorul final fiind 2-0 în favoarea Stelei - FC Barcelona. Circula bancul că în spaniolă ghinion se traduce prin el duckadam.

Cântarea României, mult hulita Cântare a României de după Revoluție, a fost la vremea ei un mod de a filtra talentele populare, ceea ce în ziua de azi nu mai există și apar tot felul de antitalente la Tv. care bat fără succes sau cu succes dacă tutorii dispun de resurse financiare pentru a suplini ceea ce natura nu a dat celui care bate la ușa confirmării. Mulți dintre marii interpreți se laudă că au fost în finalele Cântării României. Aici amintesc pe Gheorghe ZAMFIR, Liviu VASILICĂ, Ludovic SPIESS. Faptul că se găsea o preocupare la toate nivelurile pentru a face ceva în domeniul artistic, în mod organizat era extrem de important. Nu s-a găsit forma cea mai potrivită, este o altă poveste. Exista formalism și birocrație, căci comunismul este societarea birocrației și formalismului cu caracter endemic, prin însăși esența lui, din moment ce nu calitățile individului contează, ci atitudinea lui în societate și modul în care societatea îl vede, ca individ mediu, amorf, la grămadă și nu ca individualitate de sine stătătoare.

Lucrurile au luat-o razna rău de tot, când făcătorii de versuri au început să alimenteze cu producții submediocre cultul personalității lui Nicolae CEAUȘESCU. Volume omagiale, festivaluri corale, emisiuni de folclor televizate nu mai conteneau în a-și manifesta dragostea față de conducător, atașamentul față de politica partidului. Îmi vine să vomit când îmi amintesc evlavia cu care un conducător de cor în frac, asemeni unui pinguin burtos, la Sala Radio, m-a torturat cu muzica lui fără valoare dedicată lui Nicolae CEAUȘESCU, ca după 1989 să pozeze în disident și marginalizat al regimului trecut, nu i-ar fi fost rușine. Îmi aduc aminte că la Sala Radio am participat la un spectacol MADRIGAL, unde conducătorul corului era de-a dreptul emoționat când a fost cântată o producție dedicată iubitului conducător. Circula și o glumă cu un dirijor care dădea tonul la un cântec cu partidul minte, partidul minte, căci versul de început al cânteculuiera:

Partidul minte luminată.

Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947 a declarat România stat învins în Al Doilea Război Mondial, armatele rusești trebuind să staționeze pe teritoriul  ei și statul să plătească o despăgubiri Uniunii Soviectice în valoare de 300.000.000 dolari U.S.A., plătibili în decurs de opt ani dela 12 Septemvrie 1944 în bunuri (produse petrolifere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, utilaj divers şi alte mărfuri), cum arată clauza tratatului în articolul 22, partea a V-a. Preambului tratatului folosește cuvântul inamic și conceptul de puterile aliate și asociate, numind statele ce intrau în alcătuire, adică Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americei, Australia, Republica Sovietică Socialistă a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zelandă, Republica Sovietică Socialistă a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, ca State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante.

Statul comunist român a plătit datoria de război, iar în 1958 soldații și echipamentele Armatei Roșii au părăsit România în urma unei înțelegeri între Gheorghe GHEORGHIU DEJ și Nichita Sergheevici HRUSCIOV. Aveam 11 ani când am văzut garnituri de vagoane pe calea ferată având tancuri și blindate ce plecau de la garnizoana sovietică de la Bascov spre București. Vedeam până atunci soldați ruși mișunând prin Pitești în zilele lor libere, iar copiii le spuneau: davai mia carandaș, iar unii dintre ei scoteau câte un creion și le dădeau.

Prezența sovietică a fost în țara noastră după război extrem de vizibilă.

În școli se învăța la greu limba rusă.

Exista Institutul Maxim GORKI pentru învățământ superior.

la radio exista emisiunile Vorbește Moscova și Învățați limba rusă cântând.

În toate orașele mari exista câte o librărie Cartea rusă.

Soldații ruși erau staționați în cazărmi în mai toate orașele din țară.

În clasele școlilor era tabloul lui V. I. LENIN atârnat pe peretele de la catedră.

În manuale era Imnul de stat al URSS și Imnul RPR și elevii trebuiau să le cânte.

Multe dintre manualele școlare erau manuale traduse din limba rusă.

În industria extracției de țiței existau SOVROM-urile.

Pe ecranele cinematografelor rulau filme sovietice în proporție de peste 95%.

Teatrele jucau preponderent piese ale dramaturgiei ruse și sovietice.

Teatrul radiofonic transmitea înregistrări cu piese din dramaturgia rusă și sovietică.

Titlul de artist emerit și de artist al poporului era după modelul sovietic.

În producție erau evidențiați muncitorii ca stahanoviști.

La școală am învățat de iarovizare și despre DOKUCEAEV și mama m-a beștelit că știa chestia de la mămica sa și mămica ei de la mămica ei și tot așa.

Tineri de la noi plecau la studii la Moscova la universitatea LOMONOSOV.

Unii veneau cu doctorate din URSS și trebuiau să absolve liceul aici după aceea.

Unități economice au primit numele de Aurora, Tânăra Gardă, Krasnîi proletari, iar distincțiile Tânărul leninist, Proletarul roșu erau titluri de mândrie pentru posesorii lor.

Gheorghe GHEORGHIU DEJ a ținut cuvântări la congresul pcus.

Gheorghe GHEPRGHI DEJ a mers pe vasul Baltika la sesiunea ONU alături de N.S. HRUSCIOV ÎN 1960, alături de alți conducători de partid din țările lagărului socialist.

În loc de contabilitatea costurilor se zicea hozrasciot.

Gradele în armată erau copiate după cele din armata sovietică Și hainele aveau elemente comune.

La manifestațiile publice de 1 Mai și de  23 August la manifestări erau portretele lui MARX, ENGELS, LENIN și STALIN. Se scandau lozinci legate de prietenia dintre poporul român și cel sovietic.

Despre MARX, ENGELS, LENIN și STALIN se zicea barbă albă, barbă neasgră, barbă ciot, barbă deloc.

Mulți dintre studenții români plecați la studii în URSR au venit căsătoriți cu rusoaice și până la un punct au avut o serie de privilegii. Când au apărut dificultăți legate de aceste mariaje, unii dintre ei au divorțat.

Peste tot existau monumente ale ostașului sovietic, unul dintre ele fiind chiar în apropierea clădirii guvernului României, monument care a fost mutat, pentru a fi pus contextul de acolo în concordanță cu noile poziționări față de Armata Roșie și de URSS, căci la noi opiniile s-au schimbat în momentul în care au fost efectuate ajustări majore la anumite capitole de istorie. Inclusiv statuia lui STALIN a fost înlocuită de la Casa Scânteii cu statuia lui LENIN în 1960. După 1989, statuia lui LENIN a fost mutată de pe soclu și dusă la Mogoșoaia.

Nu este vorba de rusificare aici, ci de o apropiere forțată între popoare, culturi și politici, știut fiind faptul că noi avem origini latine, iar sovieticii origini slave, deci deosebirile dintre noi erau foarte mari. Unele dintre producțiile lor cinematografice erau remarcabile și aici mă refer la filmele Zboară cocorii cu Tatiana SAMOILOVA - 1957, Război și pace - 1967 al lui Serghei BONDARCHUC, Hamlet - 1964 cu Innokenty SMOCTUNOVSKY și Gară pentru doi -1983 cu Lyudmila GURCHECKO și Oleg BASILASHVILI. Și piesele lui CEHOV Livada cu vișini, Azilul de noapte și Pescărușul, se joacă acum cu casa închisă, căci au dat posibilitatea unor realizări actoricești și regizorale de excepție. Să nu mai vorbesc de spectacolul cu piesa Maestrul și Margareta dde BULGAKOV, regizat de Cătălina BUZOIANU la Teatrul Mic, în care jucau Ștefan IORDACHE și Valeria SECIU. 

Românii sunt foarte selectivi și știu să aleagă grâul de neghină. De aceea avem noi zicerea că la noi nicio minune nu ține mai mult de trei zile. Chestia este ca gesturile noastre făcute peste noapte să nu fie interpretate de ceilalți ca elemente de inamiciție și să fie luate ca atare, iar consecințele să nu ducă la gesturi nepotrivite. Noi trecem de la o extremă la alta. Azi pupăm în c-r pe unul, mâine îl pupăm în c-ur pe altul și trecem de la un c-r la altul de nici noi nu ne mai dăm seama nici cine suntem sau ce vrem. Cei care ne privesc, se miră și ne ocolesc, fără să pună bază în noi nici cât e negrul sub unghie. tragedia este că nu învățăm nimic din greșeli și nici nu ne îndreptăm de șira spinării pentru a zice stop, ăștia suntem și uite, numai așa defilăm. Nu se știe în istorie ca vreun popor să fi întors armele în timpul unui război.

Momentele cheie care au definit transformările de după război țara noastră au fost:

-  trucarea alegerilor din 19 noiembrie 1946,

• instaurarea gruvernului Dr. Petru GROZA la 6 martie 1945,
• adoptarea legii 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare,
• alegerile din 19 noiembrie 1946 unde Blocul Partidelor Democrate a obținut 84,10%,
• proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, 
• adoptarea de către Marea Adunare Națională a Constituției RPR în 13 aprilie 1948
• naționalizarea bunurilor solului și subsolului din 11 iunie 1948,
• adoptarea decretului 175 din 1948 pentru implementarea reformei învățământului,
• înființarea în 30 august 1948 a Direcției Generale a Securității Poporului,
• derularea procesului de colectivizare la țară, încheiat la 23 aprilie 1962
• adoptarea decretului 310 din 16 iunie 1964 de grațiere a deținuților politici.

Cu tenacitate, abilitate și forțând nota, comuniștii au construit toate structurile politice de la bază până la vârful statului, pentru a conduce tot ce mișca în țară. În întreprinderi, școli, administrație s-au constituit organizații de partid. Au apărut organizații de partid la nivel de oraș, raion și regiune. Șeful cadrelor de la regiunea de partid era un om extrem de puternic, nemaivorbind de cei din structurile centrale ale partidului. Statul comunist și-a văzut de drumul său, care nu a dus nici la prosperitatea societății și nici la creșterea eficienței economice, generând premisele propriei sale prăbușiri, așa cum LENIN previzionase cu mult înainte, teoria sa arătând că dacă socialismul nu va depăși capitalismul în ceea ce privește productivitatea muncii, va dispărea. Chiar așa s-a și întâmplat căci producțivitatea în socialism era de trei ori mai mică decât în capitalism. În socialism, vorba proverbului, doi cu sapa, cinci cu mapa.

Burghezia roșie creată de comuniști nu s-a deosebit prea mult de boierimea decăzută, care se manifesta ca rămășiță a feudalismului întârziat de a noi. Ea includea direct persoanele care lucrau în aparatul de partid central, de la județ sau de la municipiu, membrii familiilor lor și cei care reușeau să se lipească într-un fel sau altul de aceștia. Burghezia roșie se deosebea de restul cetățenilor prin:

• accesul la magazinele cu circuit închis sau limitat,
• casele cu structură și amplasamente deosebite, primite preferențial,
• școlile speciale unde erau arondați numai copiii elitei comuniste,
• accesul doar al lor la spitale, policlinici și medicamente,
• prețuri simbolice la cantine și hoteluri doar lor destinate,
• oportunități interzise celorlalți, precum acces la produse pe valută,
• alocări preferențiale de resurse pentru distracții. 

Burghezia roșie trăia într-o lume paralelă cu lumea poporului muncitor, lume care nu avea nicio legătură cu democrația populară, cu omul nou sau cu educația comunistă.

Ilegaliștii nu au fost numeroși, căci membrii partidului comunist care să fi acționat în ilegalitate, nu au fost deloc mulți. Eu nu zic 1.000 cum spun actele oficiale răutăcioase, dar în niciun caz, nu au depășit 5.000, ceea ce la o populație de 10 milioane de locuitori este foarte, chiar foarte puțin. Ilegaliștii se bucurau de niște privilegii, dar nu erau deloc zgomotoși pentru că mulți dintre ei trăiau o mare dezamăgire. Una era în ceea ce crezuseră ca tineri revoluționari și alta era realitatea. Li se vorbise de egalitate, de muncă și vedeau inechități și nemuncă exact acolo unde trebuia să fie exemplele cele mai elocvente. Ilegaliștii se împuținau cu trecerea anilor, iar de avantaje nu profitau și descendenții, ceea ce înseamnă că cadă în 1944 un ilegalist avea 25 de ani, în 1989 avea 70, ori la media de vârstă m-aș fi mirat ca numărul lor să depășească 1.500, deci cheltuieli suportate lejer de regim.

Știu că la preschimbarea carnetelor de partid, în Aula ASE au fost invitați foști profesori, ilegaliști, nu mai mult de cinci și lor li s-au înmânat în cadru festiv carnetele. Erau niște bătrânei respectabili, dar trecerea timpului își spusese cuvântul în modul cel mai dramatic posibil.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este atât o rană deschisă pe corpul țării, cât și o realizare epocală a poporului român. Rana o reprezintă tentativa de a realiza acest canal cu deținuți politici, fără echipamente corespunzătoare în intervalul 1949 - 1953. Doar eșecul vizibil din cosmos al acțiunii nesăbuite de a face o lucrare de o asemenea amploare, a determinat sistarea construcției.  Fără utilaje de niciun fel, fără forță de muncă suficientă, fără un management adecvat, doar cu brațele unor năpăstuiți ai sorții, o construcție de o asemenea amploare nu avea cum să se construiască în vecii-vecilor. 

Canalul Dunăre-Marea Neagră are în total 95,6 km, dar ramura principală este de 64,4 km.

Canalul de Suez are 193,3 km și construcția a durat 10 ani.

Canalul Panama are 82 km și construcția a durat 23 ani.

Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost construit în 8 ani, începând cu 1976.

Este interesantă acestă construcție, dar văzută prin prisma economiei pe care o produce prin scurtarea distanței spre mare cu 400 km, foarte mulți nu înțeleg necesitatea canalului Dunăre-marea Neagră. Canalul Suez scurtează distanța cu vaporul dintre dintre Mumbay și Londra cu 8.500 Km. Canalul Panama a scurtat distanța vapoarelor pe ruta New York - San Francisco cu 13.000 Km. Dacă este să vorbim de justificare prin eficiență, nici piramidele nu s-ar fi construit, nici castelele de pe Valea Loirei, nici Alhambra, căci oamenii trăiau și fără ele bine-mersi. Eu nu voi interpreta construcția acestui canal  ca dorință megalomană a unui dictator de a face ceva care să se vadă și de pe lună, ci ca dorința unui popor de a arăta că este în stare să construiască ceva măreț. Și chiar a dovedit că este în stare.

Cenzura din literatură, teatru sau în general din artă, dacă ar fi fost făcută de oameni cu cap, nu ar fi atins absurdul cenzurii dejiste sau a celei ceaușiste. mai mult, nu ar fi creat iluzia literaturii de sertar, prăbușită lamentabil după revoluție.

Cenzura a fost instituită de partid încă de la începutul democrației populare, ca modalitate esențială de a-i controla pe oamenii de artă să facă artă militantă, căci nu erau suficiente stimulentele acordate acestora prin case de creație, case de odihnă și fonduri de unde artiștii își alimentau buzunarele. Cenzura a avut un rol activ, căci fiecare operă literară înainte de a avea contact cu publicul trecea pe la cenzură.

În teatre, erau vizionările de dinaintea premierei, unde erau retușate unele lucruri pentru a elimina oricare situație ambiguă. Uneori mai scăpa câte ceva, un gest, o tonalitate, o pauză și publicul înțelegea imediat la ce se făcea referire.

În edituri cenzura era omniprezentă și dădea verdictul asupra publicării unui volum de poezii sau a unui roman. Nu avea cum cenzura să refuze publicarea romanului lui Marin PREDA intitulat Delirul, când în text se vorbește despre un puști de 14 ani dus de jandarmi din post în post până undeva și toată lumea știa că e vorba de Nicolae CEAUȘESCU, căci biografia lui era marcată de acel moment. Se iertau prozatorului toate ieșirile din decor, deși el respecta cumva adevărul istoric.

S-a întâmplat că a trecut de cenzură câte o bucată literară și undeva, cineva i-a dat interpretarea pe care cenzura nu a sesizat-o, caz în care măsurile luate erau disproporționate. Cenzura a fost pulpana sub care s-au ascuns tot felul de inși fără de har, care au spus că ideile lor sunt blocate de cenzură, dar ei crează în vederea publicării când va veni vremea operelor lor. Era vorba de literatura de sertar. De fiecare dată când unui autor mare i se refuza publicarea unui volum, apăreau și pseudoautorii invocând scrierile lor de la sertar, scrieri inexistente.

Au existat cazuri în care au fost topite cărți deja tipărite, când în plenare au fost discutate scrieri ale unor membrii ai Uniunii Scriitorilor și au fost trași de urechi, dar disidenți pe față nu au fost printre cei mai mari scriitori. De regulă, aceștia se orientau și se gudurau pe lângă puternicii zilei, gustând din cașcaval până la sațietate și mai mult decât atât, adică acceptând răsturnări de valoare. Să spui lui A. TOMA sub cupola Academiei că e mai mare decât EMINESCU, când tu ai scris trei volume despre opra eminesciană, arată până unde a mers prostituția intelectuală.

Mi-a plăcut enorm Păstorel TEODOREANU care a scris:

În era nouă începută,

Căcații scriu, în loc să pută.

Desigur că nu i-a fost cald epigramistului, dar punctul său de vedere a străbătut veacul, în timp ce versurile efemere s-au fâsâit ca un pârț nereușit, dat cu cheltuieli nejustificate.

Unii vorbesc de tovarășul DULEA de la cenzură, dar nu este chiar așa. În jurul lui mișunau tot felul de binevoitori care îl informau pe DULEA ce și cum despre oricare dintre lucrările supuse analizei, desigur, șoptindu-i-se nu despre calități, ci despre șopârlele care ar exista unde va strecurate în text sau în imagine sau oriunde altundeva. Această atmosferă nu a fost numai la cenzură, ci în toate domeniile unde așa-zișii oameni de bine, stau vigilenți să veghee ca lucrurile făcute de alții, nu de ei, să meargă bine, căci deși ei nu sunt în stare de nimic, au dorința ca alții să nu cadă în greșeală. Câinele moare de drum lung și prostul de grija altora.

Cinematografia comunistă nu are riscuri. Nu există investitor, nu există risc. Statul cheltuiește, deci statul, adică partidul are pretenții. Singura pretenție a fost aceea ca filmele să ajute la modelarea omului nou, la formarea conștiinței revoluționare la români. 

Au apărut filme precum:

• Răsună valea, din 1950 povestind despre construirea liniei de cale ferată Bumbești - Livezeni,
• Setea din 1960, povestind transformarea unui țăran simplu de setea de putere în alt om,
• Lupeni'29 film din 1962, povestește schematic despre greva mierilor, juca fiica lui DEJ,
• Ciulinii Bărăganului, film din 1957,  ecranizare după Panait ISTRATI,

S-au făcut ecranizări după romane celebre precum:

• Pădurea spânzuraților - 1965,
• Răscoala - 1965,
• Enigma Otiliei- 1972,
• Neamul Șoimăreștilor - 1965,
• Moromeții - 1988,
• Cel mai iubit dintre pământeni, 
• Frații Jderi - 1974,
• la Moara cu Noroc - 1955,
• Mitrea Cocor - 1953, 
• Desfășurarea - 1954,
• Pasărea furtunii - 1957,
• Străinul - 1963,
• Amintiri din copilărie - 1964, 
• Baltagul - 1969,
• Tănase Scatiu - 1976, 
• Bietul Ioanide - 1979,
• Codin - 1963,
• Ultima noapte de dragoste - 1979, 
• Ion - 1981.

În afară de ecranizarea romanului Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu CIULEI, niciuna dintre ecranizări nu a depășit stadiul de mediocritate cu care m-am obișnuit, căci nici scenariștii, nici regizorii nu s-au ridicat la înălțimea operei originale, deși actorii s-au zbuciumat fiecare în felul lui să întruchipeze personajele cât mai bine.

Apariția lui Sergiu NICOLAESCU în cinematografie a adus pentru prima dată recuperarea banilor din filmele realizate și privirea filmului ca pe o investiție și nu ca pe un sac de bani dați de cineva pentru a-i cheltui după bunul plac, fără a fi tras la răspundere, căci în artă a merge pe pierderi planificate era deja o obișnuință, din moment ce toate materialele propagandistice erau create pe baza acestui principiu, în speranța că La Sfântul Așteaptă, se va vedea rezultatul la nivel de conștiință revoluționară deosebit, atins de clasa muncitoare. Filmele lui, Dacii - 1965, Mihai VITEAZUL - 1970, Cu mâinile curate - 1972, Ultimul cartuș - 1973, Un comisar acuză - 1973, Nemuritorii - 1974, nea Mărin Miliardar - 1979, Mircea - 1989, dar și celelalte au arătat că există succes de casă în cinematografie, chiar dacă filmele au ceva educativ în ele și chiar au meaj.

În epocă s-a făcut multă vâlvă în legătură cu filmul Reconstituirea din 1968 în regia lui Lucian PINTILE. În opinia mea, filmul este altceva ca ritm și mai ales ca joc actoricesc al tinerilor George MIHĂIȘĂ, Vladimir GĂETAN, Ileana POPOVICI și a consacraților George CONSTANTIN și Emil BOTTA. Eu nu știu de ce filmul acesta a fost interzis, căci mesajul era foarte clar legat de defectele unui tip trimis să facă o anchetă și de fapt arăta că așa nu trebuie să decurgă o anchetă, ceea ce este un lucru special, căci și din necazuri se învață și încă al dracului de mult.

Metehnele cinematografiei de milogeală au fost moștenite în cinematografie și după 1990, iar încercările timide de a face film în privat au dus la eșecuri, chiar dacă festivalurile i-au umplut cu premii pe realizatori, investitorul a rămas cu buza umflată.

Cei veniți de afară să facă filme la noi nu au reușit din varii motive, din care eu cred că tratarea cu superficialitate a venirii în Romania a fost cauza principală. Regizorii nu au înțeles specificul românesc, iar actorii nu s-au potrivit pe roluri.

Cercetarea științifică creată și întreținută de regimul comunist a fost extrem de eterogenă. Au existat echipe de cercetare în laboratoarele unor catedra din universități, au existat institute de cercetări cu personal de elită, dar au existat institute de cercatre științifică mamut, după model sovietic. Voi enumera aici câteva entități de cercetare științifică spre exemplificare:

ICI - Institutul de Cercetări în Informatică.

ITC - Institutul de Tehnică de Calcul.

ICECHIM - Institutul de CErcetări în CHIMie.

IFA - Institutul de Fizică Atomică

ICN - Institutul de Cercetări Nucleare

ICM - Institutul de Cercetări Metalurgice

ISPE - Institutul de Studii și Proiectări Energetice

ISPH - Institutul de Studii și proiectări Hidroenergetice

ICEMAT - Institutul CEntral de MATematică

IEF - Institutul de Etnografie și Folclor.

La un moment dat, la noi în țară era un corp de cercetători de peste 150.000 de persoane. În zona informaticii erau destul de multe centre unde se făcea cercetare. Din ceea ce știu eu, în cercetare a fost o bună perioadă de timp în care intrarea se făcea pe bază de media de absolvire a facultății. După anul 1980 lucrurile nu au mai stat așa, iar calitatea cercetătorilor a scăzut, nefiind definite criterii clare de selecție și nici de promovare, căci pcr nu însemna numai partidul comunist român, ci și pile,  cunoștințe și relații. Numai așa se explică venirea în cercetare a nepoatei ministrului comerțului interior, a soției directorului unui institut de cercetări, a amantei unui scriitor de romane polițiste, a fiicei unui mare secretar de partid, a cumnatului unui membru al cc al pcr și tot așa. Cu astfel de specimene puse pe locuri călduțe, nu ai cum să faci cercetare de top, ci cel mult bați pasul pe loc, sau regresezi, exact ceea ce s-a întâmplat cu cercetarea științifică după 1990, inaptă să suțină o cohortă de tăietori de frunze la câini de către o mână de cercetători autentici.

Unele clădiri de institute de cercetări sunt plasate în centrele orașelor și sunt râvnite de rechinii imobiliari. Așa s-a încercat cu Institutul CANTACUZINO, dar nu s-a reușit din moment ce a fost preluat de armată, care este o instituție serioasă, în afara jocurilor de crimă organizată.

Construcțiile de locuințe au fost întotdeauna parametrul de laudă a comuniștilor, ca singurul mod de a crește standardul de viață al poporului și de asigurare a calității partidului de a da concret ceva, căci în popor se înrădăcinase ideea că partidul dă case.

La fiecare congres al partidului comunist, se raporta numărul de apartamente date în folosință și acestea se apropiau de un milion. Comunismul a adus construirea de apartamente confort unu, care constau în o cameră, o bucătărie, un hol , un balcon și o baie, fără a depăși 45 metri pătrați. Apartamentele cu două camere avea hol, o bucătărie, o sufragerie, o baie, un dormitor, un balcon și încă un hol, fără a depăși 55 metri pătrați. Apartamentele de trei camere aveau o sufragerie, două dormitoare, o bucătărie, o baie, un balcon trei holuri, un WC de serviciu, fără a depăși 75 metri pătrați. Apartamentele de patru camere aveau o sufragerie, două dormitoare, un birou, trei holuri, un balcon, o baie li un WC de serviciu, fără a depăși 95 metri pătrați.

Când criza de locuințe s-a accentuat, partidul a decis să se construiască apartamente confort doi și apartamente confort trei, unde suprafețele erau cu mult mai mici, dotările erau mult mai sărace, dar satisfăceau temporar nevoile de a avea un tavan deasupra capului pentru cei în nevoie.

Au apărut cartiere dormitor precum Berceni, Titan, Drumul Taberei, Pantelimon, Crângași, Balta Albă, Colentina, în București, dar astfel de cartiere dormitor au apărut în toate orașele țării. Ele aveau magazine alimentare, librării, magazine de îmbrăcăminte și încălțăminte, o poștă, grădinițe, școli, o piață agroalimentară, un dispensar și cel mult un cinematograf.

Abordarea trebuie privită ca încercare de a scoate omul de rând din promiscuitate, căci a locui într-o casă de paiantă, cu foc lde lemne la sobă, cu closetul în fundul curții și fără a avea apă curentă înseamnă nivelul de nota 1(unu), iar a locui la bloc, cu baie, apă curentă, căldură, camere decomandate și un confort acceptabil, înseamnă un confort de nota 8(opt) ceea ce în opinia mea înseamnă un salt colosal. Comuniștii l-au făcut cu brio, chiar dacă există critici. Criticile privesc diferența de la 8 la 10. Și în atletism, dacă ai atins 12 secunde la suta de metri, scăderea sub 12 înseamnă eforturi supranaturale, iar egalarea lui Usain BOLT din 16 august 2009 de 9 secunde și 58 de sutimi, este un vis mult, mult prea îndepărtat pentru unul ca mine de 75 de ani.

Securitatea este subiectul cărora mulți dintre români l-ar aborda, numai însă ca adevăr deformat, în favoarea celui care discută despre el. Eu pornesc de la o realitate obiectivă, anume 25 km de dosare predate CNSAS din arhivele securității. Niște mici calcule, arată că pentru a fi scrise foi de hârtie care puse una peste lângă să dea un raft lung de 25 km a fost posibil dacă și numai dacă acolo au contribuit cu înscrisuri cam 4-5 milioane de inși, ceea ce înseamnă că unu din patru inși a fost turnător la securitate, ceea ce nu mi se pare nici mult, nici puțin, ci exact cum este caracterul ascuns al individului care are în minte zicala să moară capra vecinului și mai nou, să moară și vecinul o dată cu capra lui.

Am observat de-a lungul timpului apetența unor indivizi de a scrie, de a pârî ca o a doua natură a lor. De aceea înclin în proporție de 97,83% să cred că securitatea s-a bazat pe voluntariat, pe slăbiciunea nativă a românului, pe dorința lui de a ieși în evidență cumva, numai prin muncă mai puțin sau chiar deloc. Copiii se pârâsc între ei. Elevii se pârăsc între ei. Adulții se pârăsc între ei. Dacă se întâmplă așa ceva în mod regulat, sunt sigur că pâra, ca sport național a fost exersată cu succes și în a produce cei 25 Km de file de documente care au stat în arhiva securității și care au fost deversate la CNSAS ca să devină element de șantaj politic în primul rând.

Să zicem că securitatea a exercitat presiuni asupra unor persoane să devină turnătoare. O fi fost și o astfel de abordare. Presiuni se exercită atunci când ai în față caractere puternice, bărbați adevărați, femei martire. Când nu ai așa ceva, persoanele de bună voie și nesilite de nimeni vin să se ofere pe tavă în a fi turnători voluntari, fie pentru un blid de haleală, fie pentru privilegiul de a sta la masă cu dușmanul în dorința de a obține transfer de notorietate, de influență, de putere și de repoziționare în raport cu ceilalți indivizi din turma căreia îin sunt parte.

Mai corect, s-a mers pe principiul rotației. Voi ne-ați tras-o nouă până la 23 August 1944 în beciurile siguranței, acum v-a venit rândul să v-o tragem noi în aceleași beciuri, dar cu numele de securitate. Aceeași Mărie, cu altă pălărie.

Dacă securitatea comunistă a fost dominată la început de elemenul sovietic, românizarea securității după plecarea lui Alexandru NICOLSCHI, s-a făcut prin racolarea de tineri cu origini sociale sănătoase, adică tineri muncitori, tineri de la sat, vânjoși, proveniți din familii numeroase, sărace, tineri fără cultură, doar cu o spoială de carte. Ei au fost instruiți rapid. Unii au evoluat. Alții au dat-o în bară, dar tot timpul partidul a scos cărbunii aprinși din foc doar cu cei care s-au lăsat păcăliți să devină brațul de fier și de temut al partidului. Bătăile, înfometările, torturile aplicate deținuților politici nu erau executate de tipi care studiaseră Martin HEIDEGGER, Firiederich NIETZSCHE dar nici măcar opera completă sau biografia scurtă a lui I.V.  STALIN la care se uitau ca la un soare, ci de ofițeri de securitate forțoși, primitivi, educați să strivească dușmanul de clasă cu orice preț. Există la noi o anumită plăcere de a vedea o ființă aflată în suferință. Vedem și acum pe unii cum își chinuiesc câinii, cum își bat caii, cum maltratează copiii, nevestele, părinții și alte vietăți. De ce am crede că duși cu șaptezeci de ani în urmă, aceștia, după ce au fost îmbrăcați cu uniformă de partid, hrăniți de partid, îndoctrinați de partid, dacă partidul le cere nu ar tortura, nu ar înfometa sau nu ar umili pe oricine partidul i-ar cere, fără a sta deloc pe gânduri.

Securitatea ceaușistă a fost cu totul alta decât securitatea de dinainte. Criteriile de selecție a ofițerilor și subofițerilor se schimbaseră, iar cei cu creier deja ocupaseră cea mai mare parte a posturilor, vechea gardă fiind înlocuită zic eu, în proporție de peste 90%. Metodele folosite de securiștii lui CEAUȘESCU erau cu mult mai rafinate. Bătăile lor nu lăsau urme. Se apela la spitalele de psihiatrie, iar racolarea colaboratorilor era atât de rafinată încât nici cei în cauză nu se considerau colaboratori sau turnători ai securității, ci oameni plini de responsabilitate, care veghează ca democrația și societatea socialistă multilateral dezvoltată să meargă înainte. Numai tâmpiții semnau angajamente de colaborare, căci securitatea devenise forța invizibilă cu care CEAUȘESCU controla întreaga societate. Nu trebuia niciun angajament, căci omul cu conștiință revoluționară, informa rapid, corect, gratis exact în secunda doi pe cel care avea o zicere pe care el o considera împotriva curentului, chiar dacă era soț, părinte, prieten, frate, iubit, amant vecin , dușman sau coleg de servici. El considera că este un bun patriot care slujește cauza măreață, iar patria îi va fi recunoscătoare că el contribuie la îndreptarea lucrurilor.

Securitatea ceaușistă crease o atmosferă de suspiciune atât de ridicată, încât oricare îl suspecta pe oricare că este agent al securității și de cele mai multe ori nimeni nu greșea.

În concluzie, trebuie să spun că aberațiile din comunism nu s-ar fi produs fără complicitatea a mii și milioane de cetățeni care au acceptat și au aplaudat ceea ce la toate nivelurile, conducătorii de partid au venit și au prezentat spre aplicare, ca mai târziu să se vorbească de greșelile trecutului.

Comunismul a fost așa cum eram noi toți, adică mocirloși, sulfuroși, cu capul plecat, dornici de a obține orice, cât mai mult cu efort cât mai mic, care ridicăm din umeri și trecem mai departe fără a lua atitudine când vedem nedreptăți. Cominsmul românesc a fost acel comunism al oamenilor care trec pe lângă realitate și se fac că nu o văd, aud lucruri și se fac că nu le-au văzut, nu contrazic, dar nici nu acceptă și totul le trece prin mână alunecând, de parcă nu a fost nimic. Noi, privim în urmă și suntem nostalgici uneori, dar nu învățăm prea multe din trecutul care tocmai ne-a pălmuit, de parcă ceea ce ar urma nu are nicio legătură cu ceea ce a fost, deși nici personajele și nici decorul nu s-au schimbat, doar adierea înșelătoare de vânt dă senzația de aer proaspăt.

Nu rezultă decât că la noi, comunismul a luat o formă caricaturală, căci una este ce au zis MARX, ENGELS și LENIN și altceva a rezultat din ceea ce au pus în practică Gheorghe GHEORGHIU DEJ și Nicolae CEAUȘESCU, pentru că ei erau doar niște marionete în mâinle unor primitivi care au crezut că istoria le permite orice, dar care au fost aruncați la lada de gunoi ca niște șosete împuțite imposibil de refolosit cândva. Faptul că în Dcembrie 1989 nu s-a învățat nimic din Revoluția Franceză, a făcut ca la conducerea țării să vină cei din eșalonul al doilea al partidului comunist. Tot ce a urmat, au fost zbateri cu consum enorm de energie cu îndreptarea țării spre o fundătură, cin care abia după alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1996 au încept să se facă pași timizi de a ieși, ca pașii semnificativi să se producă în 2 aprilie 2004 și în 1 ianuarie 2007, iar noi să lăsăm în urmă un trecut ca rană deschisă, nevindecată încă.