Rostul disciplinei de limbă și literatură română

Sunt siderat să văd ce a ajuns disciplina Limba și literatura română în școala din ziua de azi. În mod normal, ar trebui ca:
- manualul să conțină doar câțiva scriitori reprezentativi,
- profesorii să impună citirea operelor prezentate în manual,
- elevii să povestească ceea ce au citit și ce au înțeles,
- notarea să se facă doar pe baza lecturii elevului.

Acum:

- profesorii și meditatorii concep niște rezumate,

- elevii memorează rezumatele,

- la examen departajarea se face după cât de bine este redat rezumatul,

- opera în discuție nu mai contează dacă nu este citită,

- se fabulează despre ceea ce chipurile, ar fi vrut să zică autorul,

- nu se obține niciun beneficiu pe termen lung  pentru elev.

Îmi aduc aminte despre balada Miorița și un elev de la un examen de bacalaureat. Elevul vorbea despre cinci mituri din baladă. Eu, de pe poziția de președinte, după ce elevul a terminat de vorbit, am întrebat dacă am voie să-l întreb ceva pe elev și l-am întrebat dacă a citit balada Miorița, iar elevul a spus că nu a citit-o. M-am lămurit despre ce știa bietul elev, care vorbea despre ceva de care nu avea habar. Carențele erau ale profesorilor de la clasă care erau cu mult mai interesați să ia banul pe meditațiile unde vindeau rezumate, decât să-i pună pe elevi să citească balada Miorița.

Rostul disciplinei Limba și literatura română este acela de a-i face pe elevi să le placă să citească, să rețină ce vor ei din ceea ce au citit, dar dacă se apucă să povestească, s-o facă într-un mod plăcut, coerent, clar și curgător, ca lumea să-i înțeleagă pur și simplu. Acum așa ceva nu se întâmplă.



(22 aprilie 2023)