Noi eram copii. O vedeam pe femeie trecând fie vară, fie iarnă, pe strada noastră desculță, îmbrăcată cu câte o rochie de mătase albă sau portocalie sau bleu, după cum spunea că a visat și i-a zis ei Maica Domnului să se îmbrace. Purta un batic făcut din același material cu rochia.
Unii spuneau că se sfântă. La școală, ni se spunea că este nebună. Mama zicea că ea a avut un bărbat care o bătea rău de tot și o lovea numai și numai în cap. Eu știu că de câte ori trecea prin dreptul porții noastre îi ziceam:
- Sărut mâna.
Ea răspundea:
- Să trăiești!
Mergea iute, cu o paporniță de rafie în mână, pe care o ducea spre târg ca pe un fulg și când se întorcea de la târg, tot ca fulgul era papornița în mâna ei.
Pe mine m-a impresionat Gica pentru ceea ce era ea, căci în mintea mea de copil, credeam că este suficient să crezi că ești în stare de ceva, iar pentru a dovedi că acel ceva este realizabil este doar la un pas. Așa mi se părea și Gica. Faptul că spunea că a vorbit cu maica Domnului era suficient pentru mine că spunea. Nu trebuia s-o verific eu că chiar a vorbit cu Maica Domnului, așa cum făceau cei mai copți la minte. Pentru mine, văzând-o femeie bătrână, era suficient să spună, așa cum era suficient să spună mama că mi-a pus ciorba în farfurie. Restul nu mai conta, căci nu filosofia mă durea pe mine în acele vremuri.
(03 aprilie 2023)
(03 aprilie 2023)
No comments:
Post a Comment