Îmi aduc aminte cum la Congresul de chimie macro-moleculară de la București din după deschidere a fost un spectacol, s-a dansat pe muzica de la Boléro și balerinul s-a împiedicat de una din bucățile de pânză care substituiau un decor pe marea scenă a Sălii Palatului. Și versiunea lui Maurice Béjart cu marea balerină Maya Plisetskaya, ori cum o dai, ori cum o-ntorci tot acolo se ajunge: un început ușor, o parte normală, urmată de un final tumultos, toată lumea gândindu-se numai la lucruri care le face pe domnișoarele pudice să roșească cu subânțelesuri. Pornește de la pianissimo și continuă crescendo ajungând la fortissimo, exact cu știe toată lumea că se întâmplă și așa cum vedem și noi cu ochiul liber. El merge și șoptit zice ceva. Apoi aruncă în piață altceva. Și crește și crește, căci așa dorește Maurice Ravel să se întâmple, iar pe discul acela este doar ea, puternica, singura și trista Plisetskaya, bărbații stându-i cu busturile goale parcă în jur și dansează ritmic, cu mișcări studiate, ușor mecanice. Seară de seară bărbații își joacă rolurile, fără a fi unul diferit de ceilalți, iar ea din când în când se arcuiește și rămâne câteva secunde în șpagat, ca semn al biruinței totale. În fortissimo mișcările sunt sacadate, muzica devine asurzitoare, apoi parcă totul încremenește, reflectoarele se sting, iar alămurile amuțesc în bătaia puternică a tobelor, fapt că totul s-a terminat. Se pare că fortissimo înseamnă o izbucnire, o lovitură de trăznet, un final apoteotic, dar jenant prin caracterul său previzibil, al unei experiențe repetate de mii și mii de ani. Tema muzicală se repetă de 19 ori fără variațiuni, iar 19 este un număr prim, foarte drăguț.
(18 octombrie 2016)
No comments:
Post a Comment