N-am să vorbesc acum despre Uniunea Europeană, ci despre lagărul comunist, căci din istorie trebuie învățat cu sârg. Despre Lenin s-a vorbit cu venerație și respect până în 1989. După 1989, lumea luată de val a început să zică diverse, uitând că ideile lui și activitatea lui au zgudiuit istoria în anul 1917, când a apărut primul stat comunist condus de el. Dar nu despre meritele lui Lenin ca revoluționar trebuie să scriu eu aici. Lenin a zis o chestie de-a dreptul măreață: dacă socialismul nu va depăși capitalismul în ceea ce privește productivitatea muncii, va dispărea. Nu știu dacă cineva l-a crezut, dar profesorul meu de economie politică din facultate a zis de mai multe ori despre acest lucru, iar noi am priceput că tânăra noastră industrie bântuită de birocrație și de uzura morală a fluxurilor nu prea avea cum să ducă la un deziderat atât de ambițios. Este adevărat că socialismul a adus sărăcie, discrepanță între teorie și practică și în loc să clădească omul nou, a generat nenumărați monștrii, chiar dacă tot timpul a fost exclus șomajul, în favoarea nonperformanței economice.
Țările lagărului socialist au avut ambiții imense legate de dezvoltare, iar chestia cu omogenizarea prin egalizare în sus era dominantă. Comparațiile care se făceau cu capitalismul murivbund dădeau senzație că se merge pe un drum corect, plin de speranțe. Anul în care a venit Planul Valev a marcat crearea unei diferențe în care unele țări erau orientate spre industrializare, iar altele spre agricultură și exploatarea materiilor prime. Acele celebre complexe creionate de Valev defineau clar această orientare. Atunci, prin 1964 a apărut o declarație a CC al PMR care argumenta cu claritate de ce planul Valev este respins de țara noastră. Încă de atunci cineva intuise că așa nu mai mergea, ci trebuia să se treacă la o specializare pentru a crește performanța economică a țărilor lagărului comunist. Aceste țări erau cu mult mai omogene decât conglomeratul de țări ce formează acum UE, pentru că erau țări care:
- veneau după un război nimicitor;
- erau ele însele cu un trecut neguros;
- comunismul adusese un fel de ordine rigidă specifică planificării;
- absența tehnologiilor genera accentuarea declajelor;
- calificarea scăzută a proletariatului învingător;
- agricultura păstra numeloase caracteristici ale feudalismului.
Respingerea planului Valev a fost primul pas spre accentuarea inegalităților între țările comuniste, căci nelucrând coordonat deși exista CAER, deja au început să se resimtă electele dezvoltării necoordonate, chiar haotice, deși se vorbea de economii planificate și de armonizarea planurilor dintre țări. Anul 1989 a găsit lagărul comunist mai dezbinat ca niciodată, nu neapărat din punct de vedere politic, cât mai ales din punct de vedere economic. Încercările de a elimina egalitarismul nestimulativ au eșuat constant. La noi au apărut la un moment dat niște încercări timide de dezvoltare a sectorului privat, prin apariția de pensiuni, de restaurante, de cafenele. Au apărut inegalitățile, pe care proletariatul le-a catalogat drept capitalism. Erau așa-zișii mandatari. Prin prețuri, calitate, inovativitate, ei făceau diferența și tot poporul i-a apreciat. Numai că afacerile sunt afaceri și profitul este profit, care nu se împarte pe principiul unii muncesc și alții huzuresc. Mandatarii au dispărut rapid. Deci socialismul victorios se îndrepta sigur și nestingherit, exact așa cum a intuit genial Lenin, spre dispariție. În țările comuniste productivitatea muncii era de trei ori mai mică decât în țările capitaliste, unde proletariatul deși era exploatat, avea mașini și venea să petreacă concediile la Mamaia și în Poiana Brașov, scoțându-i forțat pe românași pe care statul îi trata mai rău decât pe slugi în fața dolarului american sau a mărcii germane în care proletarienii, exploatați, sleiți de puteri dar rotofei și roșii în obraji își plăteau concediile. Deci, lagărul comunist a avut primul intenția dezvoltării în două viteze. Ideia nu a fost implementată și după 25 de ani comunismul s-a probușit în pas de tango, doar în câteva luni. Nu mai am nimic de zis.
(09 martie 2017)
Interesante analiza si comparatia. Concluzia - sa acceptam varianta cu doua viteze?! Acesta concluzie ar putea fi valabila daca UE ar fi un stat federal de tipul SUA, dar aici, unde diferentele calitatii vietii sunt asa de mari, fiecare tara incearca sa-si apropie cat mai multe avantaje din asocierea la UE pentru propria dezvoltare. Deci inca nu poate fi promovat caracterul cosmopolit in UE.Trebuie sa recunoastem ca asa s-a intamplat si in CAER, iar Romania poate fi considerata un exemplu. Iti mai amintesti probabil, domnule profesor, ce opozitie aveam noi fata de CAER. O analiza pe care am facut-o dupa desfintarea acesteia ma dus la concluzia ca de fapt CAER-ul a fost o mana cereasca pentru noi.Piata CAER a fost, cu exceptia celor formate de tarile arabe si africane, singura piata unde produsele noastre industriale au putut patrunde. Acest avantaj ne-a permis sa obtinem materii prime si combustibil fara valuta si sa dezvoltam industria la un nivel nemaicunoscut in istoria tarii noastre. Desi pot fi facute multe observatii critice cu privire la politica de industrializare practicata de PCR , trebuie sa recunoastem ca per total ea a vut un impact hotarator asupra evolutiei societatii romanesti.
ReplyDeleteCe s-a intamplat dupa 1990, odata cu implementarea noilor relatii de productie si a principiilor pietei libere? Nu ma voi referi la perioada de pana in anul intrarii noastra in UE, pentru ca o putem socoti ,,perioada de tranzitie” de la economia socialista la cea capitalista, care teoretic presupune multe pierderi in economie si care a fost si foarte lunga. Important ar fi sa analizam impactul pe care l-a avut intrarea in UE asupra dezvoltarii economiei si a societatii in general. A fost acesta superior, sub aspect benefic, celui avut de asocierea noastra la CAER?
Intrcat analiza ar necesita un spatiu foarte mare, prefer sa revin intr-o alta interventie.