CSIE'50 - aștept și încă mai sper

Nu știu, dar de la un timp, îmi vin în minte versurile marelui nostru poet Mihail EMINESCU din poemul Epigonii:

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, 

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, 

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Am dreptate să mă gândesc la acestea, dintr-o mie de motive, din care voi enumera numai pe câteva dintre ele și anume:

• considerăm că lumea începe cu noi și se termină cu noi, iar predecesorii noștri sunt neînsemnați, n-au făcut nimic sau au făcut prea puțin în raport cu faptele neînsemnate pe care le hiperbolizăm aducându-le la nivel de evenimente epocale deși sunt de un banal ridicol;
• răsturnăm scara valorilor dintr-un condei, pentru a ne face plăcuți celor puternici din jurul nostru, în ideia de a ne arunca vreo firimitură, așa cum procedează sătuii cu flămânzii;
• ne atribuim prin extensie merite care nu sunt ale noastre numai din dorința de a ne supradimensiona o măreție care se zbate în micimea fiecărui caracter țăndări ce credem că-l avem cât de cât, deși nimic nu anunță a fi ceva real;
• omitem lucruri evidente și le trecel la ș.a.m.d. dor pentru că ceea ce avem noi în spate nu sunt decît vorbe goale, lipsite de substanță și pentru a le umfla, tot ceea ce este important ori trebuie luat în râs, ori trebuie aruncat în derizoriu ca fiind banal, trivial sau supus desconsiderării;
• ignorăm pe cei importanți care sunt în jurul nostru, căci ne incomodează, drept care îi ocolim cu politețe, ne facem că le acordăm atenție, dar cu prima ocazie ne aducem aminte lucruri neplăcute din vremuri apuse și-i taxăm cu duritate pe cei cărora de cele mai le datorăm foarte multe din cariera noastră, crezând că roata nu se va întoarce niciodată;
• lăsăm ca lucrurile să meargă de la sine, mai ales că nimeni nu este veșnic și uitarea este omenească, vorba unei romanțe cântată de Ioana Radu; este cel mai convenabil lucru, căci, în loc să păstrăm zicerea cum că de morți numai de bine, ne apucăm și în lipsa actorilor și a documentelor, arătăm cât de împilați am fost și îmșirăm mii de motive din care nu ne-am realizat, dând vina pe morți, deși singura cauză este neputința noastră, exact așa cum s-a făcut cu inexistenta literatură de sertar, atât de invocată de toți cei care din lipsă de talent n-au scris niciun rând, invocând cenzura din vremea dicaturii.

Am așteptat, dar degeaba, ca după 1990, prin 1995, prin 2000, deși am discutat exact acolo unde se decidea, ca bătrânul Manea Mănescu, un nefericit în felul lui, să fie invitat în catedră și să fie primit cu respectul cuvenit din motivele pe care cei din facultatea de Cibernetică Economică ar trebui să le știe și să le respecte. De fiecare dată, mi s-au dat răspunsuri evazive, ceea ce însemna de fapt un nu, categorit și plin de înțelesuri, nu de substanță și nici însoțit de argumente. Acum, că se împlinesc 50 de ani de când a fost înființată facultatea CSIE, aștept să văd și eu, așa, de pe margine, cum este omagiat omul care a făcut:

- trei clădiri, din care două pentru Cibernetică;

- o revistă care acum are și valoare și istorie;

- o conferință care așteaptă să-i fie reînodat trecutul cu prezentul;

- o disciplină numită Cibernetica Economică;

- o catedră numită Cibernetica Economică;

- mulți doctoranzi valoroși în domeniul modelării;

- o specializare de doctorat numită Statistică și Cibernetica Economică;

- laboratoare pe lângă catedră, ca la universitățile americane;

- dotare cu cele mai noi calculatoare din lume, de la acea vreme;

- școală de cercetare științifică autentică pe bază de contract;

- ridicarea ștachetei de calitate pentru admiterea în facultate;

- aducerea în catedră a celor mai buni matematicieni.

Cacă va fi realizat un muzeu virtual al CSIE, cu siguranță, figura luminoasă a profesorului Manea Mănescu trebuie să se regăsească și măcar un amfiteatru ar trebui să-i poarte numele. Este adevărat că Manea Mănescu a făcut și greșeli în plan politic și contemporanii mei trebuie să știe că pentru ele a plătit cu vârf și îndesat. Așa cum s-a procedat și cu Octavian Goga, dar și cu Nae Ionescu, trebuie să se procedeze și în acest caz, adică să se separe cele două laturi, adică omul politic Manea Mănescu cu păcatele lui, de profesorul Manea Mănescu, făuritorul Școlii de Cibernetică Economică din Ro. Trebuie să avem puetera de a trece la capitolul anecdoticii întâmplarea cu pupăciunea mâinii lui Ceaușescu în acea ședință, cred ultima, de CPEx. Era gestul unui bătrânel de 73 de ani, căruia cred că Dumnezeu îi întunecase mințile. Așa cum ne învață rugăciunea, trebuie să iertăm greșelile greșiților noștri. S-o facem chiar acum la ceas aniversar.

(21 martie 2017)