CSIE'50 - ședințele de catedră festive

Înainte de 1989, chiar dacă funcționa faimosul decret 400, la noi în catedra de Cibernetică Economică, înainte de Crăciun se făceau ședințe festive, un fel de bairamuri stropite cu vinuri și nu numai, cu friptane, cu dulciuri și cu atmosferă, nu glumă. Numai în vreo două rânduri ne-am mutat sediul de la sala 2305 la un restaurant de lângă Atheneu, zice-se frecventat de Nicușor-beizadeaua. În rest, se strângeau sume diferențiate pe grade didactice. Eu că eral lector dădeam 20 de lei, profesorii dădeau cel mai mult. Erau și colegi care veneau fără să fi cotozat și urmărindu-i vedeam că nu erau câtuși de puțin stingheri, ba din contră.

Acola, șeful, care stătea în mijocul mesei înconjurat tot de profesori universitari ca și el, vorbea, spunea tot felul de chestii. Pe măsură ce timpul trecea și voia bună creștea, oamenii se dezlegau la vorbă și începeau să spună bancuri, să recite versuri proprii sau să povestească despre fapte din trecut, scăpându-le detalii care se doreau a fin îngropate pe vecie. Și eu am aflat un lucru înspăimântător referitor la o anchetă a securității din 1970, dar ce era terificiant stătea în aflarea celui din cauza căruia se produsese totul. Era insul cu care în cămin împărțisem și o bucată de pâine. De atunci am luat teama și nu mi-am mai dorit să aflu nimic despre dosarul meu de la securitate, de teama de a nu mai afla și alte grozăvii despre persoane din cercul zero.

Ne cam temeam noi că există turnători și că probabil se va afla oarece, dar luați de val, în acele momente uitam de tot și de toate. Ne dădeam drumul la gură și aveam cam toți ziceri din cele mai specifice, folosind uneori și termeni deloc academici.

Acolo am recitat o parodie după Arghezi:

L-ați văzut cumva pe treanță,

care dă mereu din clanță?

E un tip libidinos,

Tâmpițeș și ofticos.

....

Nu mai știu restul, dar lumea știa la cine mă refer, căci insul prea îi deranjease pe mulți. Cu un alt prilej am mai recitat o poezie, tot pamflet după Arghezi:

Cel ce gândește singur, află azi cu mânie,

Că pentru a se șterge nu va găsi hârtie.
Ființa zâmislită, ce-a traversat oceanul,

La cinșpe'ani lumină, va folosi coceanul.

...

1965+15 = 1980, deci atunci am recitat. Am cam tremurat că nu era prea fără perdea zicerea. Ori a fost prea subtilă, ceea ce nu cred, ori nu m-a turnat nimeni, ori le-a plăcut și securiștilor ori nici ei n-au înțeles-o. Oricum, n-an pățit nimic, dar nici hârtia igienică nu s-a găsit în târg din acel moment. Alți colegi, cu mult mai talentați decât mine aveau epigrame de se cutremurau pereții de râs când le recitau. Șeful se cam repeta zicând chestii prea des recitate din Păstorel, precum
De-ar fi apa din fântână
Vin de "Codru" sau "Cotnar",
M-aş lăsa de medicină
Şi m-aş face... fântânar.
Multora le plăcea doar să asculte și să comenteze, căci chiar dacă aveau talente, le țineau ascunse. Știu că profesorul Boldur, cu un anumit prilej a recitat un catren original, extraordinar de bine structurat și cu mult tâlc. Toți l-am aplaudat. Era ceva cu o pendulă. A mai recitat profesorul M.C. Demetrescu ceva în franceză de Charles Baudelaire, ce mi-a plăcut foarte mult. Numai că erau și tipi cu mai puțină cultură, cam rânjitori și guralivi, care l-au acoperit cu niște banalități de Gorj.
Le ziceam noi ședințe extinse, dar nu erau ședințe că nu se discuta nimic despre școală, ci despre chestii vesele. Nu aveau nimic convențional din mesele festive de azi, când se plimbă managementul istituției prin sălile unde lumea prăznuiește. Toți stau țepeni și regrupați de parcă ar fi înghițit pari de telegraf. Azi lumea nici nu mai știe să se distreze. Vin cu sorcova copiii unora, care sunt ușor enervanți că uită că deja ne-au mai sorcovit. Lăcomia e rea.

(31 martie 2017)