Cărțilede istorie despre oarece...

La ora actuală se simte nevoia existenței cărților de istorie:

• ușor romanțată, ca o poveste frumoasă, pigmentată cu întâmplări drăguțe, chestii de culise, mici aventuri, astfel încât lectura să fie captivanță; îmi amintesc cartea numită Istoria Angliei scrisă de André Maurois și publicată și pe la noi;
• destul de riguroasă, de obicei scrisă de câțiva autori care și-au propus să prezinte fie toată perioada, fie numai o bucățică definită încă din titlu, ceva cu istoria evului mediu, sau istoria antică sau istoria dintre cele doua razboaie sau istoria perioadei comuniste sau mă rog, acolo ceva cât de cât delimitat ca timp sau ca arie de cercetare;
• științifice, aride, bazate pe documente sau pe rezultate ale cercetărilor științifice, cu includerea de opinii, de puncte de vedere sau de concluzii din care să rezulte că încă cutare ipoteză nu are argumente suficiente nici pentru a fi acceptată, dar nici pentru a fi respinsă.

Mă gândesc câteodată de ce pe la noi nu prea există cărți de istorie. Și ieri și azi, pentru cărțile de istori a României există nenumărate povești, date numai și numai de faptul că aceste cărți sunt și puține și modeste. Înainte de 1989 s-a iscat o adevărată isterie că apăruse în Ungaria o carte de istorie a Transilvaniei în două volume, parcă chiar în limba engleză, unde autorii prezentau totul așa cum doreau ei, fără a rspecta 100% adevărul istoric. Fiecare autor când scrie ceva o face cum îi bubuie lui prin cap, cu dragoste sau cu ură, documentat sau din fabulații, voluntar sau plătit să joace cum i se cântă. Așa stând lucrurile, e nevoie să se scrie cărți de istorie, fie că se numesc Istoria României, Istoria românilor, Istoria poporului român, dar numai să se scrie. Fie că sunt doar niște cărticele, fie că sunt volume, fie că sunt niște tomuri masive legate în piele, dar să se scrie.

Despre istoria informaticii nu prea există cărți și asta din motive precum:

• orgoliile, pentru că trebuie stabilit unde a început informatica, trebuie spus anul, luna, ziua, ora și minutul când și  unde s-a făcut primul pas al informaticii românești;
• denumirea cărții, pentru că una este să spui Istoria informaticii românești și cu totul altceva este să spui Istoria informaticii din România;
• proporțiile ce trebuie acordate moentelor și etapelor care compun perioada care face obiectul prezentării, pentru că a scrie despre X 20 de rânduri este deranjant din moment ce pentru Y s-au scris 21 de rânduri și i s-a pus și poza.

Sunt sigur că tot așa stau lucrurile în toate domeniile pentru care nu există nicio carte de istorie care să prezinte cât de cât ce s-a întâmplat acolo. Ar fi interesante cărți de:

• Istoria fotbalului românesc
• Istoria gimnasticii feminine românești
• Istoria metroului  românesc
• Istoria locomotivelor românești
• Istoria arhitecturii românești
• Istoria filateliei românești
• Istoria numismaticii românești
• și câte și mai câte.

Pentru a fi scrise istorii de istorie, trebuie să existe o cât de câtă măreție spirituală a celui care scrie așa ceva, pentru a nu răni un popor, pentru că de regulă circulă legende despre evenimente, evident înfrumusețate, care la un moment dat se transformă în adevăruri, chiar dacă lucrurile stau altfel dacă sunt citite într-o altă cheie. Uneori lumea nu este pregătită să citească anumite cărți de istorie și de aceea ele trebuie scrise dar altfel, încât omul să-l accepte mai întâi pe autor și după aceea să-i accepte acrtea. dacă autorul este scârbos, detestat și hulit, evident, orice ar scrie el și oricâtă dreptate ar avea, nimeni nu-i va citi ceea ce el a scris.

Va trebui mai întâi să se treacă la a scrie articole, la a face emisiuni tv în care să fie prezentate evenimente și persoane sau personalități. Este importantă o pregătire. Niște fapte care sunt trunchiate, niște luări de poziție incorecte, au rolul de a inflama opinia publică și deci și pe cititor. dacă se dorește scrierea unei cărți de istorie, prima chestie ce trebuie luată ca element de fundamentare, se leagă de răspunsul la întrebarea: cât de frumoși trebuie să ne prezentăm/ dacă răspunsul este: foarte frumoși, cartea de istorie va trebui să prezinte într-o anumită lumică toate înfrângerile din războaie, astfel încât să se pună accent pe vitejie, pe colosala putere a adversarului și pe puținătatea oștirii noastre. În niciun caz nu trebuie să se vorbească despre trădări, despre greșeli tactice sau despre micimea unor conducători de oști.

Dacă se dorește abordarea nudă a faptelor, atunci lucrurile stau cu totul altfel, dar sunt sigur că mulți vor sări capitole, vor înjura pe autori și cartea nu va fi deloc un succes. O abordare simplistă, așa cum numai noi știm s-o facem va duce la niște concluzii halucinante și la interpretări fantasmagorice, care în loc să evidențieze bâjbâieli de politici și de atitudini, încearcă fără să reușească să facă din negru alb și viceversa. Aici nu vreau să dau vreun exemplu, nici de una, nici de alta, dar mie îmi plac cărțile de istorie care descriu fapte mărețe, un popor demn și conducători vrednici de toată isprava. Dacă vreau uriciuni, voi iesi în mahala la mine și în mașina 133 sau în tramvai sau pe stradă voi vedea mizeria cotidiană, micimile oamenilor, gunoaie aruncate pe jos, case jupuite și improvizații costisitoare pe rol de coșuri de gunoaie sau băncuțe aruncate aiurea pe trotuare.

Cărțile Giureștilor dar și cărțile lui Djuvara imi pla. Cărțile Academiei mi se par însăilări, scrise doar să fie, nu sunt nici frumoase, nici aride, nici complete, nici omogene, nici picante, nici atât de științifice pe cât aș fi brut eu, mai ales în chestia aia cu 6 luni sau în ceea ce priveste Iași,  29 iunie 1941. Aștept ca istoricii să se aplece asupra a ceea ce s-a întâmplat pe la noi și să scrie. Niciodată nu este de ajuns.

(30 iulie 2016)