Unanimitatea dictatorului

Dictatorii întotdeauna șiau dorit:

• să fie primii;
• să aibe copiii geniali;
• să fie cei mai buni vânători;
• să obțină cele mai bune performanțe în sport;
• să fie considerați cei mai talentați.

Ei își doresc să participe la alegeri și să dovedească tuturor că poporul îi iubește și nu oricum, ci necondiționat. Adică ei obțin unanimități zdrobitoare la urnele de vot. Realitatea este că numărarea voturilor nu o face orice comisie, ci o comisie formată din ofițeri dinservicii secrete. Numai ei citesc înjurăturile de pe buletine. Numai ei văd ocările adresate dictatorului, care nici pe departe nu este cel mai iubit. Dar ziarele arată că respectivul a avut 100% voturi pentru şi la voturi împotrivă şi la voturi anulate apar două linii. Iubire maximă, nu glumă. Şi ca demonstraţia să fie clară, s-a văyut cum un popor s-a debarasat în 22 Decembrie 1989 de cel pe care Congrecul al XIV-lea îl alesese cu unanimitate de voturi, după ce întregul popor se zice că ar fi zis da, deși nu zisese nimeni așa ceva. Numai urechilor lui li se transmisese prin trepăduși că s-ar fi zis ce s-a zis, fără să zică.

Toți dictatorii își doresc unanimități, le au și după aceea se șterg la fund cu ele, pentru că ei le consideră doar un moft, ceva care li se cuvine și atât.

(18 iulie 2016)