Pe covrigarul Costică îl vedeam dimineață de dimineață la intrarea de la curtea școlii unde eu am făcut clasele I - VII. El avea un coș cu toartă acoperit cu geam și cu o mică ferestruică de unde avea posibilitatea să scoată covrigul pe care și-l alegea copilul. Costică era un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu haine vechi pe el și umbla tot timpul nebărbierit. Parcă ducea cu el o poveste tristă, de om care nu are casă, nu are masă, nu are muiere, nu are copii.
Eu nu aveam bani să cumpăr covrig decât foarte rar. Noi eram cinci copii și tata era singurul care aducea banii în casă. Creșteam noi mulți porci, dar aveam carne doar pentru șapte guri câte eram noi cu toții. Din salariu ai mei luau pâine, lemne și zahăr sau alte chestii de la Alimentara. De covrigi nu ne mai rămâneau bani căci însemnau trei lei, pentru trei copii.
Covrigarul Costică stătea destul de mult în fața școlii, dar succesul lui nu era deloc mare căci mulți dintre copii erau săraci ca mine și nu cumpărau covrigi. Când își dădea seama că rolul lui s-a sfârșit, îți lua coșul de toartă și pleca agale. Îl vedeam de pe fereastra clasei cum se depărta, încet, încet.
Într-o iarnă geroasă, mama a zis că l-au găsit pe covrigarul Costică înghețat undeva nu departe de școala noastră. Cum nu avea pe nimeni, s-au găsit niște oameni cu suflet mare să-i facă un coșciug din scânduri de la niște construcții demolate și să-l ducă cu un camion al unui om din mahala, la cimitir. Niște gropari au săpat groapă în pământul înghețat și l-au coborât în groapă, apoi l-au acoperit cu pământ. Pe covrigarul Costică nu l-a plâns nimeni, că nu a avut cine. Își risipise viața. M-a impresionat povestea și tot timpul m-am gândit la oamenii care nu au copii, care nu au familie și care-și trăiesc viața, iar rudele de departe așteaptă ca e să moară pentru a se bucura de bunurile lor, fără a-i fi jelit o clipă măcar.
(02 aprilie 2023)
(02 aprilie 2023)
No comments:
Post a Comment