Cultura ca marfă oarecare

Ne-am obișnuit ca statul să subvenționeze cultura. În acest fel s-a creat o pătură de inși care sug banul de la buget, doar că există și chipurile, zic ei că sunt creatori de cultură. În realitate, acolo unde există așa-zise centre de cultură, nu sunt altceva decât locuri unde inși care au pile și relații, au găsit locuri călduțe să toace banii de la buget pe niște chestii pe care  ei le numesc proiecte, dar care sunt în realitate false acte de cultură.
În opinia mea, dacă eu vreau să public un roman, trebuie să procedez astfel:
- scriu romanul,
- merg la un editor,
- editorul respinge romanul,
- merg la bancă,
- iau credit,
- plătesc tehnoredactarea,
- plătesc tipografia,
- plătesc distribuția,
- mi se vinde cartea la prețul pus de mine,
- recuperez banii,
- plătesc creditul,
- îmi rămâne un profit substanțial.
Dacă public romanul și nu-l cumpără lumea, înseamnă că romanul meu nu este bun, am riscat, am pierdut și-mi vând casa ca să acopăr creditul, ca simbol al faptului că am vrut să-mi satisfac un moft.

În opinia mea, dacă vreau să-mi fac un concert, că mă bântuie oarece talent, procedez astfel:

- mă auto-evaluez,

- schițez structura concertului,

- fac calcule,

- merg la bancă,

- iau credit,

- plătesc orchestra, sala,

- vând bilete,

- țin concertul,

- vine lume plătitoare de bilete,

- acopăr cheltuielile,

- returnez creditul la bancă,

- îmi rămâne un profit bun.

Dacă nu s-au vândut bilete, așa cum s-a întâmplat la concertul unui nene pianist care organizase un concert pentru sinistrații din Fukushima, înseamnă că nu sunt bun și trebuie să mă apuc de spălat vase la un restaurant decât să fac eu pe solistul închipuit. Sunt dator la bancă, îmi vând acareturile, dar știu că mi-am făcut cheful.

Vedem cum cei care se cred oameni de cultură vor ca statul să le acopere costurile mediocrității, ceea ce nu este normal. În cultură, ca peste tot trebuie să răzbească numai cei mai buni. Adică să vedem spectacolul cel mai bun, cu actorii cei mai buni, iar eu să plătesc bilet cu bani grei, vreau să citesc cartea cea mai bună și s-o cumpăr cu bani adevărați din librărie, vreau să văd o expoziție de tablouri și trebuie să plătesc biletul cu un preț care să mă mire, dar să-l plătesc. Nimic nu se face gratis și nimic nu se face de dragul de a face, căci eu văd actul cultură, oricare ar fi el, ca un produs pe tarabă, unde există cerere și ofertă. Nimic nu e de pomană pe această lume. Cine crede altfel, își fură căciula.

(06 august 2022)