Erori în cascadă și concluzii catastrofale

Văd că în ultimul timp se spun niște lucruri despre perioada 15 decembrie 1989 - 25 februarie 1990 care în opinia mea sunt contrazise de tot ceea ce a urmat acestui interval. Se atribuie unor personaje mai mult decât modeste, adică sub-mediocre niște calități cu mult peste nivelul real al posibilităților lor.

Un nene care a stabilit performanța de a-și pune piciorușul în ghips, în niciun caz ca act de eroism, nu avea cum să fie un personaj de mare anvergură, iar chestia cu păcănelele îl definesc și deciziile cu avionul de hârtie din timpul Crăciunului la Târgoviște, ne arată micimea nu a caracterului, ci a posibilităților de a oferi soluții speciale unor probleme extrem de simple. Viața a arătat că acest nene a ajuns exact unde își merita locul, adică la lada de vechituri netrebuincioase nu a istoriei, ci a unui cartier de oameni nevoiași.

Un nene căruia i-a ieșit pe guriță chestia cu măi animalule, nu avea cum să ofere soluții mărețe, deși ar fi trebuit să fie erou excepțional în situații excepționale, ca în romanele curentului literar romantic, s-a dovedit exact ceea ce era, adică un om dus de valul vremurilor, care a crezut că tot ce zboară se mănâncă și care mergând pe principiul cine se aseamănă se adună, a colectat în jurul său prea mulți de același nivel cu el, ceea ce l-a aruncat în mișcarea dezordonată a celor care merg după regulile hazardului, adică al muștelor fără cap, care duc direct la hazna.

Noi trebuie să vedem mineriadele doar ca soluții despre care un om cu scaun la cap ar trebui să spună că doar atât i-a dus bibilica pe cei care au crezut că aceasta era soluția de a defini un context, nu de a rezolva o problemă. Luați-l la analiză pe cel ce se compara cu poetul național și veți vedea concluziile la care se va ajunge, căci pacea de la Cozia a fost tocmită de un poețel oarecare, fost lector de învățământ politic prin ase. Au mai fost și alte momente și scene, care vin să completeze tabloul evenimentelor ce demonstrează că în intervalul 15 decembrie 1989 - 25 februarie 1990 societatea românească era bântuită de tot felul de specimene, care mai de care depersonalizate, golite de conținut, pline de lozinci stupide, lipsite de inițiativă, care s-au văzut în fața unei mese plină de bucate și cum erau flămânzi s-au așezat și au început să-și introducă dumicații cu ambele mâini, mozolindu-se pe la gură în încercarea de a se îmbuiba. Toate analizele care se fac, ar trebui să pornească de la masele populare de bună credință, ieșite în stradă pentru a răsturna comunismul, pe de o parte și pe de altă parte de la niște nene și ceva tanti, rătutiți și rătutite, cărora istoria le-a așternut la picioare covorul fermecat pe care ar fi trebuit să plutească, dacă erau profesioniști pe picioarele lor. Cum nu se găseau în această poziție, au făcut ghidușii nereușite și doar scenele de forțare a Regelui Mihai I de a părăsi țara după 25 decembrie 1990, ne arată că tot ce s-a întâmplat în intervalul 15 decembrie 1989 - 25 februarie 1990  a fost jocul lipsei de calități manageriale de care au dat dovadă toți cei care ori se răfuiau, ori credeau că iau decizii, dar făceau năzbâtii grotești, tragice, inexplicabile, căci atât îi duceau capetele, nimic mai mult, nimic mai puțin.

Eu am o teorie: dacă un om ridică cu dificultate o halteră de 90 Kg de 100 de ori și se opintește, el nu va fin în stare niciodată să ridice haltera de 150 Kg, decid! Deci unora care după 25 februarie 1990 au luat numai decizii sub-mediocre, nu am cum să le cer eu să fi decis în intervalul 15 decembrie 1989 - 25 februarie 1990  ceva magistral, să cad în șpagat pentru soluții și mai ales pentru rezultate. Cei sub-mediocrii au luat decizii sub-mediocre și în intervalul 15 decembrie 1989 - 25 februarie 1990  și după aceea și nu mă mir că suntem unde suntem, căci temelia democrației atunci s-a pus și a le pune în cârcă soluții geniale este cea mai mare eroare pe care o facem și istoria nu ne-o va ierta niciodată.



(15 decembrie 2023)