Pe vremea mea, ca și acum, studenții erau săraci, pentru că pe vremea mea comunismul era generator de sărăcie, cum și acum, democrația de cumetrie, tot sărăcie generează, în ambele cazuri explicațiile sunt pertinente, dar nu țin de cald.
Pe vremea mea, calitatea de student se obținea dacă și numai dacă reușeai la examenul de admitere la facultate, examen care nu era deloc ușor, căci în acele vremuri nu existau meditații decât în rare cazuri pentru Facultatea de medicină și pentru Facultatea de arhitectură. Cei mai mulți studenți erau admiși la bursă, căci statul comunist sprijinea tineretul merituos să facă facultate.
Pe vremea mea, studenții erau obligați să vină la cursuri și la seminarii, pentru că prezența era obligatorie. Nu era o prezență nici din plăcere și nici din conștiința omului nou pe care societatea comunistă dorea să-l construiască cu disperare. Era prezența izvorâtă din presiunea de a nu acumula absențe care duceau automat la tăierea bursei sau chiar la pierderea bursei, ceea ce era o calamitate căci pe vremea mea, bursa acoperea costurile cu cazarea și cu cantina pe durata cât aveai acea bursă. O bursă era un pmare decât jumătate din salariu uni muncitor calificat și cu vechime, ceea ce înseamnă că peste 80% din familii nu-și permiteau să țină pe banii ei un copil în facultate. Fiecare grupă de studenți avea condică de prezență și șeful de grupă consemna absențele, iar dacă profesorul verifica prezența și identifica neconcordanțe, șeful de grupă era propus spre sancționare.
Studenții de pe vremea mea, petreceau foarte mult timp în bibliotecă. Existau și cursuri de vâncare, dar studentul primea în mână, lună de lună, dacă era bursier și dacă era căminist, numai 30 de lei bani ghiață, sumă absolut insuficientă să ia abonament la tramvai, ceva rechizite și o acadea, iar pentru a cumpăra cărți după care să învețe nici nu încăpea vorbă. La bibliotecă studentul citea pentru seminarii, elabora proiecte, căci erau necesare cărți cu enunțuri și metodologii, făcea conspecte și-și completa notițele luate la cursurile din ziua cu pricina. Bibliotecile erau ticsite de studenți. Uneori parchetul scârțâia și era enervant, dar într-o săptămână te obișnuiai și nu mai deranja.
Studenții de pe vremea mea mergeau la cursuri 6 zile, câte 6 ore cel puțin, iar ora de curs avea 50 de minute. Profesorii veneau să predea sau să conducă seminarii exact când se suna de intrare și plecau din sală când se suna de ieșire. Profesorii mei nu stăteau la taclale cu studenții, nu fumai cu studenții pe holuri și nu-și spuneau bancuri cu studenții.
Studenții de pe vremea mea, mergeau la avizierele catedrelor și-și notau sarcinile pentru seminarul din săptămâna următoare, iar cei care nu studiau sau nu rezolvau problemele cerute, nu erau evaluați, iar evaluarea de la seminarii cântărea foarte mult în nota de la examen, căci asistentul avea un carnețel cu punctajele de la seminarii, carnețel de care se folosea atunci când se definitiva nota de la examen. Erau cazuri în care studentul nu avea dreptul să participe la examen, că nu-și îndeplinise sarcinile în timpul semestrului, cazuri în care promovabilitatea anuluilui universitar era deja o mare problemă. Erau secretari de facultate care le spuneau studenților că prima lor îndatorire este să cunoască ceea ce este afișat la aviziere, numai după aceea să meargă la cursuri și săse apuce să învețe...
Pe vremea mea, studenții nu aveau voie să aibă job, căci nu exista timpul fizic pentru a mai merge și la muncă. Cursurile începeau la 07:30 și se terminau la 13:30, dar erau zile când mai exista un seminar după amiaza. Erau zile în care cursurile începeau la ora 14:00 și se terminau la ora 20:00, chiar și sâmbăta erau situații în care un curs se finaliza la ora 20:00. Studentul trebuia să facă proiecte, care necesitau multe ore de mi=uncă. Studentul trebuia să citească literatură de specialitate și să facă conspecte, căci la seminarii discuțiile erau aplicate și în orice moment erai solicitat să dai răspunsuri, iar dacă încercai scuze, penalizările curgeau în carnețelul asistentului.
Pe vremea mea erau proceduri stricte legate de modul în care se derulau examenele și de aceea, nu-mi amintesc de incidente care să fi generat comentarii, așa cum se întâmplă acum în democrație. Nota profesorului nu se contesta. Studenții nu solicitau recorectarea lucrărilor scrise de la examene. Ca și acum și în comunism, studentul prins copiind era exmatriculat. Pentru că notele la examene cântăreau 100% în obținerea bursei, studenții învățau pentru a obține note cât mai mari și în acest fel își asigurau bursa. Studenții care luau note foarte, foarte mari în toți anii de facultate, spre final primeau bursa GHEORGHIU-DEJ care era de 500 de lei, adică dublul salariului unui profesor de liceu.
Pe vremea mea, studenția se încheia cu susținerea lucrării de diplomă, lucrare care se făcea în ultimul semestru din anul al V-lea și care însemna multă, foarte multă muncă, pentru căci lucrarea de diplomă trebuia să rezolve o anumită problemă de mare complexitate. Pe tot parcursul cât se elabora lucrarea de diplomă, studentul nu mai avea nici cursuri și nici seminarii, dar stătea multe ore în bibliotecă sau în camera de cămin să muncească pentru acea lucrarea de diplomă și la finalul zilei era stors, iar progresele făcute erau mici, căci dificultatea temei nu permitea salturi uriașe în niciun caz.
(19 septembrie 2025)
