Pe Ilie TAMAȘ am senzația că-l știu de 1.000 de ani. El este ardeleanul drept, mândru care nu acceptă să-i sufle nimeni în ciorbă, indiferent care este prețul pe care-l plătește pentru această trăsătură de caracter absolut specială, greu de găsit la oamenii din cîmpie, adică la Miticii de Bărăgan. Doar o întâmplare vreau să spun: era un șef de catedră bizar, despre care nu am avut, nu am și nu voi avea niciodată cuvinte de laudă să zic la adresa lui, nu neapărat că mi-ar fi făcut mie vreun mare rău. Acesta avea obiceiul de a-și târî asistenții după el la curs. Mai avea obiceiul de a arăta în fața studenților că el este tătuca, punându-i pe tinerii săi colaboratori să-i șteargă tabla. Aceștia se executau. O singură excepție a fost, excepție care s-a numit asistentul Ilie TAMAȘ. A plătit scump pentru că și-a înfruntat direct și cu capul sus pe șeful necioplit, care uneori mai și recita versuri pe la cursuri. Eu l-am apreciat pe profesorul Ilie TAMAȘ și pentru acest gest, dar și pentru faptul că la el valorile au avut și au o scară corectă, scară peste care el n-a trecut și bine a făcut. Ca dascăl în mediul universitar, Ilie TAMAȘ a atins toate treptele măiestriei și a condus cu mare succes doctorate în informatică de gestiune. Ori de câte ori l-am întâlnit am discutat despre vremurile bune când mergeam în practici agricole, unde aveam timp să discutăm ba de una, ba de alta în serile lungi după ce veneam de la muncile grele ale câmpului.
Sunt mândru că am fost ani buni coleg cu profesorul Ilie TAMAȘ, adică, marele profesor Ilie TAMAȘ, ardeleanul calm, cu vorbă măsurată și de care se ține cu dârzenie.
(12 august 2017)
No comments:
Post a Comment