Două personaje aflate la crepusculul carierelor lor, față de care respectul meu este extrem de selectiv și limitat se gratulează fiecare cu ce are laîndemână, spre râsul general al celor ce stau pe margine și chibițează, eventual. Numesc aici pe domnii Cristian Tudor POPESCU și, respectiv, pe Traian BĂSESCU. Nu știu ce au acești domnu de împărțit, dar fiecare se crede că stăpânește arta scrisului, cu tente extrem de acide, deși fiecare deține o doză însemnată de diletantism a cărui ferocitate este marginală și ambiguă, asemeni coeficienților de utilitate din teoria valorii, unde toți se screm să facă măsurători cantitative, deși sunt conștienți de erorile grosolane de aproximație și de faptul că idealul acolo este ceva volatil.
Nu știu ce au de împărțit, dar ei îmi amintesc de un roman în care niște comuniști, canceroși în stadiu terminal, se râcâiau deși aveau zilele numărate, scoțând din ei cele mai teribile răutăți cu putință.
În cazul celor din sanatoriu, evident există ceva de plătit, căci altă explicație nu există. Totul este legat de ceva vechi, în care unul pe post de slugă l-a servit pe stăpân cu un oarece, iar stăpânul, ca orice stăpân a plătit, dar cu zgârcenie. Urmează acum răfuiala. Nu mai știu cum s-a terminat acel roman, dar cu siguranță, că foarte rău, că bine nu avea cum să se termine. Au trecut prea mulți ani de când l-am citit și nu m-am gândit că și în viața treală există astfel de episoade. Uite, că există și e nasol să vezi doi inși, cândva domni respectabili că se umplu de zoaie, fiecare crezând că are cele mai tari cuvinte. Pupați-vă, domnilor, că nu mai sunteți deloc tineri!
(27 iunie 2017)
No comments:
Post a Comment