Tezaurul de la ruși

N-am înțeles, nu înțeleg și nu voi înțelege niciodată cum de politicienii români au făcut eroarea de a trimite tezaurul țării la  Rusia țaristă, știute fiind marile probleme interne ale acestei țări și grava șubrezire a puterii imperiale. O analiză cât de cât, trebuia să arate că riscurile sunt atât de mari încât acel tezaur ori că rămânea la Tismana, ori pleca la ruși, ori îl găseau nemții erau singurele variante de lucru. Despre pierderea tezaurului trebuia intuită ca variantă știind că Rusia era o țară în care avuseseră loc niște mișcări de mare anvergură care clătinau serios orânduirea de stat. Nu mai fusese înainte nicio țară care să facă o schimbare de regim și tocmai de aceea n-am să înțeleg de ce această variantă foarte probabilă nu a fost luată în calcul. Consider că între găsirea tezaurului de către cotropitori și luarea lui de către aceștia și plecarea tezaurului în Rusia erau riscuri enorme pentru a doua variantă. S-a dovedit că noua orânduire din Rusia, previzibilă prin tot ce s-a întâmplat acolo, nu va avea un comportament cu totul altfel decât se știa de milenii.  Refuz să cred că la București nu se știa nimic despre ceea ce se petrecuse în Rusia în 1905, adică o revoluție, că instabilitatea s-a accentuat și mai mult, iar Basarabia, considerată pământ românesc, nu prea era a României. Rămâne o enigmă fundamentarea trimiterii tezaurului în Rusia țaristă. Ceea ce este și mai nasol este dat de faptul că la cârma țării s-au perindat după MRSO din 1917,  niște regi, un mareșal, câțiva președinți dar și nenumărați miniștri de externe, niciunii dintre ei neavând capacitatea, adică sânge în instalație cum ar zice Radu Berceanu în zilele noastre,  de a declanșa acele tratative diplomatice de succes care să ducă la înapoierea țntregului tezaur. Prin anul 1956 înapoierea a câtorva piese de tezaur, a arătat ceva înțelepciune în abordarea problemei. Unii se întreabă dacă nu era mai bine ca tezaurul să fi fost luat de armatele germane. Acum Germania dacă nu l-ar mai fi înapoiat că n-ar mai fi existat, măcar ar fi plătit și s-ar fi rezolvat acea problemă care și azi și multe secole de aici încolo va fi tot o problemă. Mă cam îndoiesc eu că celor ce hrana le cade în gură numai dacă o cască, vreodată le va veni sânge în instalație și vor avea înțelepciunea și măreția de a crea condiții în vederea declanșării de negocieri de succes cu Rusia de azi, de mâine sau acea Rusie de peste 300 de ani. Ce trist! Dacă se va merge tot pe proverbul pe care numai noi îl avem, acela  cu capul plecat sabia nu-l taie, să mai adaug la cele 300 încă 200 de ani.

(02 august 2016)