Eu am un principiu: nu accept să dialoghez despre o problemă profesională decât cu cineva care face dovada că îndeplinește anumite condiții, adică:
- a studiat cam aceleași cărți și articole ca mine;
- a scris un material echivalent în domeniu despre care dorește să discutăm;
- face dovada unor preocupări serioase în domeniul meu de activitate.
Nu mă va vedea pe mine nimeni să discut despre lucruri de care nu m-am ocupat și nici să chibițez sau să-mi dau cu părerea despre lucruri pe care nu le-am practicat cu seriozitate, ani în șir. Pe acest principiu am respins orice luare de poziție, orice dialog despre o problemă asupra căreia am zăbovit ani în șir, de către oricine și-ar fi dat cu părerea sau mi-ar fi sugerat ceva, deși respectivul nu cunoștea nimic despre ce discutam.
Acum în democrație oricine vrea să zică ceva, zice, chiar dacă nu știe nimic despre problemă și invocă tot felul de argumente, suspiciuni sau chestiuni auzite în târg. Lipsa de onoare și de cinste a făcut ca acum să apară tot felul de personaje care să propună teme de discuție, de reflecție, nimeni neântrebându-se nimic despre substrat sau despre adevăratul scop.
Întotdeauna m-am întrebat:
- de ce Belu și Bitang n-au plecat din România după 1989?
- de ce Belu și Bitang au continuat să antreneze?
- de ce Belu și Bitang acceptă situația în care se află?
- de ce Belu și Bitang asistă la acest măcel?
Gimnastica românească feminină nu mai este și nu va mai fi niciodată ce a fost, pentru că fără muncă și fără sacrificii imense nu se obține în niciun caz marea performanță. Indivizi care n-au muncit serios o clipă în meseria lor vin acum să dea judecăți de valoare unor specialiști validati de practică, pentru că Belu și Bitang au fost validați de nenumărate olimpiade, care în niciun caz nu au avut loc și nu vor avea loc în vecii vecilor pe Dâmbovița, iar arbitrii au fost dintre cei mai exigenti ai lumii acelui sport. Dar acum, oglinda este țăndări, căci tot ce s-a întâmplat din 1975 până în 2015 în gimnastică este asemeni unei oglinzi de cristal. Din cioburi chiar nu se mai face nimic. Au rămas în urmă amintirile momentelor minunate când tricolorul urca pe treapta cea mai de sus și se intona imnul țării mele, amintiri care nu are cum să mi le fure nimeni, indiferent cât noroi ar folosi să arunce în eroii și eroinele acelor momente unice.
Voi fi tare entuziasmat să văd foile matricole din liceu sau din facultate ale celor care acum emit judecăți despre gimnastică. Tot timpul mă gândesc la versurile eminesciene:
Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
Am văzut în seara de 7 iunie 2016 la Antena 3 la emisiunea lui Gâdea, atâta tristețe la cei doi mari antrenori, Octavian Belu și Mariana Bitang încât am avut senzația pentru o clipă că universul este neîncăpător. Un popor care nu-și recunoaște adevărații eroi are soarta cruntă a celor care calcă totul în picioare.
A început demolarea! Și Bibliotecii din Alexandria i s-a dat foc și talibanii de azi au dinamitat comori ale vechii civilizații în munții Hindu Kush. Păzea!
A început demolarea! Și Bibliotecii din Alexandria i s-a dat foc și talibanii de azi au dinamitat comori ale vechii civilizații în munții Hindu Kush. Păzea!
(08 iunie 2016)
No comments:
Post a Comment