Maneaua între clasic și facil

Acum foarte, chiar foarte mulți ani, când eram abonat la revista literară LUCEAFĂRUL, așteptam numărul din ultima săptămână a lunii decembrie, căci acolo erau publicate cele mai proaste poezii pe care le trimiteau diverși indivizi care se credeau poeți, pentru a le fi publicate. De atunci mi-am dat seama că în toate domeniile orice om care se manifestă este ori bun și este apreciat, ori prost și este detestat. Nici în zona manelelor nu există excepții. Și aici există manele excelente, cum există și manele pe care atunci când dai să le asculți o tai la fugă să nu te mai oprești.
Maneaua clasică este:
- o construcție îngrijită,
- are ceva special al ei,
- apare foarte rar,
- nu se face la grămadă,
- se reține și se fredonează,
- are linie melodică nouă,
- conține mesaj fără rugozități.
Este explicabil și faptul că din 100 de manele ascultate una după alta, numai două sau trei au ceva care te determină să conchizi că se îndreaptă spre a deveni clasice, de ascultat și peste ani fără să fie considerate prăfuite, plictisitoare, enervante și repetitive.
Maneaua facilă este:
- monotonă,
- predictibilă,
- supărătoare,
- neselectivă,
- comună,
- ternă,
- lălăită,
- multă.
Din 100 de manele ascultate consecutiv, peste 95 dintre ele sunt facile, făcute cu lopata, din dorința de a ieși cu ceva nou, fără să fie lăsate la dospit, fără a manifesta grija pentru mesajul transmis, căci sunt făcute în goana calului, doar cu scopul de a umple un spațiu, de a fi prezent și de a răspunde prompt unei solicitări venite de unde nimeni nu se aștepta, surpriză la solicitare și tot surpriză la răspuns.

(01 noiembrie 2021)