Îmi aduc aminte de zilele triste de 7 ianuarie de dinainte de 1989, zi în care în loc să-mi aniversez ziua numelui, căci pe mine mă cheamă Ion IVAN, eram bombardat de stupizeniile debitate la Tv și la Radio dar și în presă sub numele de omagii aduse mult iubitei și stimatei tovarășa academician doctor inginer, savant de largă recunoaștere internațională. Poeții de curte se întreceau în a-i dedica ode, iar compozitorii nu pridideau în a-i scrie cântece plate, enervante și lălăite. Eu plecam de acasă și mergeam să fac turul consignațiilor să uit de acele ore penibile pe care eram obligat să le trăiesc.
A venit revoluția și s-a schimbat totul. În anii următori am avut ocazia să văd la Tv cum erau aduse buchete de flori la Cotroceni prezidentului cu nume de Ion și aici mă refer la Ion ILIESCU. O lume pestriță, politicieni, gospodine, copii veneau acolo și-i urau prezidentului tot felul de chestii. După ce a câștigat Emil CONSTANTINESCU alegerile, cei de la partid veneau să-și omagieze liderul tot așa cu flori, cu mici atenții, dar se făceau cozi semnificative. La Senat nu prea se făceau ceremonii omagiale, căci interviul lui PIPIDI cu Ion ILIESCU devenise mostra clasică a neprofesionalismului în jurnalism. Mai existaa un Ion și aici mă refer la Ion DIACONESCU cel care era președintele Camerei Deputaților. Într-un an un reporter i-a cerut lui Ion DIACONESCU să facă o urare lui Ion ILIESCU. Ion DIACONESCI i-a urat să stea mulți ani în opoziție lui Ion ILIESCU. Numai că în anul 2000 Ion ILIESCU, rugat și sprijinit până și de Doina CORNEA a revenit la Cotroceni, iar PNȚCD-ul a ieșit din istorie. Au urmat alți ani de pupături și vizite la Cotroceni a admiratoarelor și admiratorilor lui Ion ILIESCU. După anul 2004 celălalt locatar a schimbat foaia căci Sfântul Traian nu existaseu în calendar pentru a sărbătoriseu ceva de o anumită zi. Anii au trecut și a venit acest 2018 cu al său Sfânt Ion și Ion ILIESCU, acum un bărbat la 88 de ani fără trei luni trăiește retras, departe de luminile reflectoarelor, fără a mai ieși în public, pentru a le zâmbi larg celor cu care ar discuta, așa cum o făcea pe vremuri când chiar a cântat Ionel, Ionelule, nu mai bea băiatule, în duiet cu celebra Aura URZICEANU. Anii au trecut, viața s-a schimbat, dar tristețea mă cuprinde să văd provincialismul și comportamentul de cartier periferic al multora dintre cei care ar trebui să fie modele. Am văzut că în anumite momente, toți foștii președinți aflați în viață ai USA, sunt invitat de președintele în funcțiune și stau eventual la o aceeași masă. La noi nu prea se obișnuiește, iar chestia cu nedatul mâna la o ceremonie este gestul suprem al stadiului lipsei de civilizație care se manifestă public la un moment dat. În acest an 2018, Ion ILIESCU probabil s-a gândit la vremurile nenumăratelor sale mandate prezidențiale, când toți se înghesuiau să-l omagieze de ziua numelui. Nu cred ca anul acesta să fi suferit Ion ILIESCU dacă unii dintre apropiații săi nu i-au telefonat. Experiența sa de politician l-a învățat multe și are pielea tăbăcită de la viață. La Editura Tehnică era liniște și pace, iar foștii tovarăși de drum precis îl evitau. După înfrângerea din 1996 știe cum a rămas singur undeva ca perdant când cei din anturajul său îl părăsiseră subit. El a fost și este obișnuit cu fluctuațiile de comportament ale oamenilor, mai ales că el nu a avut mână bună în a-și alege colaboratorii, lucru dovedit prin tot ceea ce s-a întâmplat în jurul său. Nu cred că în realismul său, Ion ILIESCU să fi simțit tristețea a ceea ce se întâmplă cu tovarășii săi de drum. Cred că s-a bucurat de acest ianuarie primăvăratec și a mai bifat o zi care a trecut nirmal, obișnuit, ca altele din acest an.
(08 ianuarie 2018)
No comments:
Post a Comment