Consensul parlamentar

Parlamentarii noștri au doar câteva momente în care și-au dovedit consensul politic și anume:

- când și-au propus măririle de indemnizații;

- când au votat acele măriri de indemnizații.

În rest se tot ciondănesc în replici penibile, ridicole, neproductive, stupide și fără sens. Ca să vedem cum fiecare echipă se dezlănțuie trebuie să se urmărească mișcarea de deget a șefului de trib care indică cum se votează. De asemenea, trebuie văzut la tv cum se uită să citească pe telefoane ce li se spune și să repete aiurea ca niște papagali prostiile de la centru. Întotdeauna acolo este dialogul surzilor, pentru că opoziția nu este interesată să construiască, iar puterea nu este interesată să accepte idei constructive ale opoziției dacă ar veni vreodată dinspre ea.
Consensul parlamentar nu există decât la automăririle de indemnizații, pensii și sporuri. Nu-mi amintesc să fi auzit că un parlamentar să fi votat împotrivă ultima dată când și-au mărit indemnizațiile.

De multe ori m-am întrebat dacă nu ar trebui ca altcineva să voteze banii pentru parlamentari, că prin simetrie, niciun criminal nu-și propune și nu-și acordă sieși pedeapsa. I-o dă judecătorul și el se supune. Nici în fotbal nu același arbitrează, șutează și tot el să dea și gol. Există jucătorul de execuție și arbitrul care comandă. Numai la parlamentari nu este așa. Nu asta înseamnă suveranitatea parlamentului. Nu asta înseamnă independența legiuitorului. Niciun legiuitor nu are cum să fie imparțial când este borba de punga lui, de cheltuielile lui și de confortul lui, căci lăcomia este unul dintre marile defecte umane, general valabile, iar ispitele sunt infinite.

(28 ianuarie 2018)