Am cunoscut un tip extraordinat, inginer auto. Niște mâini de aur avea omul. Tot ce intra la el în atelier, devenea din mai nimic, o valoare de soarele stătea în loc. De câte ori mergeam cu ARO 244D la atelier îmi rezolva toate problemele de notă maximă, adică 10 cu +. Totuși inginerașul, căci așa îi plăcea prietenului meu care mă introdusese la el, era tot timpul trist și nu schița niciun zâmbet dacă auzea bancuri, iar unele dintre bancuri erau foarte tari.
După vreo cinci am aflat secretul lui. Era un bărbat singur, frustrat că nevasta lui rămăsese la casa părintească și vacă n-avea și oi n-avea și porci n-avea. Tăia frunza la câini, căci nici carte nu-nvățase și nici vrednicia n-o dădea afară din casă.
Deși atunci aveam 40 de ani, nu l-am înțeles, dar acum după câteva zeci de ani, devenind mai înțelept cu o secundă, îmi dau seama că iubirea lui era nemărginită, iar ea nu-l pricepea. El era frustrat și nu știa ce să-i mai facă să-i intre-n voie ei, adică nevestei lui, adică soarelui său.
Acum câțiva ani l-am reîntâlnit. Era îmbătrânit, trist, aplecat de spate, cu fața brăzdată de durere. Nu mai avea soarele. Se stinsese. În sufletul lui era noapte și frig. La despărțire ne-am strâns mâinile. N-am avut putere de mai mult.
(30 decembrie 2016)
No comments:
Post a Comment