Cum scăpăm de nulitățile din viața publică?

Toată lumea își dă coate și bârfește pe la colțuri că suntem:
- conduși de niște mediocrități,
- puși în situația de a alege răul cel mai mic,
- blestemați s-o ducem din rău în mai rău.
Realitatea este cu totul alta și anume că trăim așa pentru că ne dorim să trăim astfel. Ne facem că nu vedem și trecem mai departe pe lângă cei care nu au făcut nimic la viața lor și care vor să acceadă la cele mai importante funcții. Nu ne implicăm deloc în a alege cu toată vigoarea pe cei care merită să ne conducă. Ridicăm din umeri atunci când vedem neregulile care se produc în jurul nostru și mergem mai departe nepăsători.
Acum mulți ani, o doamnă stabilită după soț în RFG spunea că doar atunci când șomajul de la noi va depăși 25% și oamenii nu vor mai avea ce mânca, iar statul va fi secătuit și nu va mai avea cu ce să-i ajute pe cei în nevoie, deci doar atunci se va pune problema de a-i da la o parte pe incompetenți, pe superficiali și pe trântori și de a pune oamenii potriviți, valoroși, competenți, responsabili pe locurile potrivite, iar cei fără calificări corespunzătoare vor trece să execute munci de oameni nepricepuți, exact așa cum sunt ei.

La început nu am dat atenție spuselor acelei doamne, dar acum mă gândesc că chiar are dreptate. Dacă apare un post și sunt 20 de candidați, pilele și relațiile nu mai funcționează, căci acolo trebuie asigurată transparența și concursul nu se va mai truca așa cum se face acum, când este admis cine trebuie, nu cine merită.

Pentru a scăpa de nulități trebuie găsite modalități obiective de a măsura performanța indivizilor și de ierarhizare acceptată a acestora, încât să se atribuie resurse exact celor valoroși.

Acum foarte mulți ani, s-a scos un post de dactilografă la concurs. Eram șef de catedră. În seara de dinaintea concursului, ca prin minune, am primit vreo trei telefoane de la persoane despre care știam ce poziții importante ocupă, dar cu care nu discutasem chiar niciodată nimic. Cu o nerușinare demnă de cu totul alte demersuri, persoanele cu pricina îmi reaminteau că a doua zi va avea loc un concurs. Cu o nesimțire care mă definea, le mulțumeam pentru că-mi reaminteau ce am de făcut, dar le rugam să nu-mi dea nici un nume de candidat că așa cum am procedat întotdeauna, anunțam în sala de concurs cine a pus pila și pentru cine. Nefericiții intervenționiști se retrăgeau din dialog.

A doua zi, la concurs, am stabilit cum vor curge lucrurile. Aveam o carte. Fiecare candidată deschidea cartea și avea la dispoziție 30 de minute să dactilografieze din acea carte. Persoana care dactilografia cel mai mult și avea cele mai puține greșeli, era declarată câștigătoare. Erau trei candidate. O candidată nu știa să așeze hârtia în mașină. O altă candidată nu tasta din cauză că o împiedica manichiura. A treia doamnă a bătut la mașină folosind metoda oarbă, căci era dactilografă de meserie. Eu zic că a fost un concurs corect și sunt sigur că dacă toate concursurile ar fi corecte, nu s-ar ajunge în haznaua unde ne aflăm acum.

Cum scăpăm de nulitățile din viața publică? Simplu: organizând concursuri pe bune, cu comisii unde integritatea este maximă și unde criteriile valorice adevărate generează o ierarhizare încât omul potrivit să fie la locul potrivit.

(21 septembrie 2022)