Cum complicăm noi românii lucrurile simple

Pentru că nu ne place să avem responsabilități, noi românii facem ce facem și complicăm până și cele mai simple lucruri, după care ne mirăm că o minte sucită a fost în stare să facă grozăviile pe care le vedem la tot pasul.
În primul rând, nouă ne place să punem peste tot verbul A PUTEA pentru a scăpa de orice obligație specifică lucrului bine făcut. Dacă scriem un program pentru calculator care să adune două numere, în documentație vom scrie că programul POATE aduna două numere, ca în situația în care acesta nu face așa ceva să avem acoperire. Suntem atât de fricoși încât nu ne asumăm că trebuie să scriem un program de tot râsul care adună două numere și niciodată nu va face altceva sau nu se va întrerupe prelucrarea din varii motive.

În al doilea rând, scriem niște texte atât de alambicate încât nimeni nu le mai înțelege. Îmi aduc aminte că acum mulți ani trebuia să rezolv o problemă și am făcut apel la un text de lege. Numai că nu am înțeles acel text și am mers la jurist, apoi la un avocat și am ajuns și la un procuror. Toți se uitau la text și dacă la început m-au apostrofat că eu ca profesor universitar nu înțeleg, apoi cei fără studii ce mai fac? Rezultatul a fost că de la specialiști am plecat fără soluție și eram mai tâmpit decât înainte de a merge la ei.

În al treilea rând, dorim să ne acoperim deciziile sau mai precis indeciziile cu texte de lege. Foarte mulți șefi care primesc o solicitare dau ei o rezoluție măreață, ceva cu textul: se va rezolva în conformitate cu legislația în vigoare. Se știe că românii au ceva mai mult de 20.000 de texte de lege. Dacă cineva crede că un subaltern care primește o astfel de rezoluție chiar știe care sunt articolele de lege de care trebuie să țină seama, deja face eroarea vieții lui. Bietul executant face și el ce-l taie capul, adică fie dă o soluție pe care a mai dat-o, fie scrie și el un text groaznic de întortocheat din care rezultă că nu se soluționează nimic. O astfel de soluție am primit eu de la o companie de stat acum mulți ani din care 7 indivizi semnau rtextul care spunea în final că nu.

În al patrulea rând, definim fluxuri aberante pentru hârtii și în final nu se rezolvă nimic. Dacă trimitem la președinte un memoriu prin care ne exprimăm o durere legată de o instituție a statului și mai avem și proasta inspirație să atașăm documente emise de acea instituție, crezând că dovedim noi cât de nevinovați suntem, hrisovul nostru și documentele, pleacă pe circuit din aproape în aproape de la președinte cu un text standard, în care se solicită desigur, rezolvarea problemei în condițiile legii. Într-un final, puhoiul de hârtii ajunge exact la instituția care ne-a produs durerea și chiar la nenea care a soluționat prost problema. Nenea se enervează și formulează un răspuns pe măsură, care să ne îngroape și mai rău. Se pornește pe drumul invers și președintele conchide prin consilierii săi că problema a fost soluțșionată așa cum a zis nenea care ne-a dat la cap din prima.

Nu se face nicio nalaliză. Nu se stabilește nimic în legătură cu petițiile noastre.

Nu există proceduri simple care să soluționeze problemele și cetățeanu să fie mulțumit din toate întâmplările în care intră, mai ales fără voia lui.

Se crem autoritățile să scăpăm de dosarul cu șină. Să nu mai fim nevoiți să facem noi copiile de pe documente, căci le are statul. Și totul, chiar dacă este lege, funcționarii au găsit chichițe prin care cer și dosarul cu șină, cer și copii după tot felul de acte, chiar dacă nu este nevoie de ele, pentru a-i umili pe cetățeni. Dacă legea care interzice dosarul cu șină și solicitarea de copii ale documentelor ar conține și pedepse privative de libertate pentru funcționari, cu totul altfel ar sta lucrurile, dar nouă nu ne plac soluțiile simple, ci adoptăm variante imposibile, căci nouă ne place viața cât mai grea.






(11 septembrie 2022)