ICR, jucăria președinților României

Ca să nu-i lase pe președinții României ca simple elemente de decor, s-a hotărât la un moment dat înființarea Institutului Cultural Român - ICR, unde președinții să aibă posibilitatea de a-l numi pe director și împreună cu acesta să realizeze propagarea culturii românești în străinătate. Frumoasă idee, dar de la intenție până la implementare este drum lung și ICR  s-a dovedit o sursă de sinecuri pentru cei care roiau fie în jurul președintelui, fie în jurul directorului sau președintelui ICR.
printre cei care au condus ICR s-au numărat:

Augustin BUZURA

Horia Roman PATAPIEVICI

Andrei MARGA

Liviu JICMAN

ICR are filiale în străinătate, în mari orașe ale lumii precum Paris, New York, Londra, Madrid, Bruxelles, Roma, Viena, Tel-Aviv, Veneția, Praga, Lisabona, Budapesta, Berlin, Chișinău.

ICR are un buget din care plătește pe cei ce lucrează în România, pe cei ce lucrează în străinătate. În mod normal ar fi trebuit ca salariații ICR să nu fie doar simpli funcționari, ci să fie oameni cu preocupări culturale, inclusiv cu cunoștințe manageriale în domeniu. Așa cum s0au mișcat lucrurile mi-au dovedit că ICR a fost, este și va fi un ceva în care se consumă resurse, fără a se vedea rezultate spectaculoase, căci accesul la resurse nu este transparent și nici bazat pe criterii valorice autentice, ci pe criterii subiective, ca de exemplu, cine apucă, apucă, cine nu, fluieră a pagubă.

ICR trebuia să fie fermentul care ar fi trebuit să impună măcar un scriitor pentru premiul NOBEL, ceea ce nu s-a întâmplat, iar traducerile și publicațiile în cloaca dâmbovițeană funcționează după principiul nimeni nu este bun în afară de mine, exact cum se zice în spațiul carpato-danubiano-pontic, cum că toate femeile sunt curve, în afară de mama. Dacă cineva ar lua la bani mărunți jucăria numită ICR, ar trebui recuperați toți banii cheltuiți din 2004 și până acum, căci nimic relevant nu s-a produs acolo.


(30 iunie 2022)