Salariul și calificarea personalului

Înainte de 1989 se ținea cât de cât legătura dintre calificare și salariu. Acum, din dorința de a oferi salarii cât mai mici, firmele de stat dar și cele private se fac că nu mai țin seama de diplome academice de studii și chipurile, nu mai iau în considerare decât ceea ce știe să facă persoana. În acest fel, chestia cu calificarea certificată cumva trece pe planul al V-lea. Oamenii sunt puși să lucreze după proceduri unde nu trebuie:

- experiență,

- expertiză, 

- diplome,

ci trebuie doar:

- rutină,

- disciplină,

- atenție, 

- autoevaluare,

- ritm,

- randament.

Legea salarizării identifică prea puține niveluri de studii, diferențele fiind făcute la calificații cu studii superioare, acel S din anexe și la cele câteva poziții de studii generale sau liceale, nefiind luate parcă în considerare calificările date de școli profesionale, școli postliceale sau prin certificări internaționale, chiar. Este adevărat că se lasă tot felul de marje celor din zona managementului să facă diferențieri între muncile de diferite niveluri de calitate, dar salarizarea nu include prin lege sâmburele calității cumva. Se produce o diluare a atribuțiilor privind calitatea muncii prin tot felul de acte normative, încât executantul, dar și managerul nu știu nimic clar despre ceea ce înseamnă calitate și cum trebuie ea manageriată prin salariu, ca mod unic de diferențiere a angajaților. Păcat, s-a pierdut o ocazie de a introduce diferențieri de calitatea a muncii prin grila de coeficienți, deși acolo este luat în calcul singurul criteriu, acela al vechimii, insuficient pentru a împinge dezvoltarea societății. Dacă se introduceau trei niveluri de calitate concretizate prin trei procente de reducere a duratelor de la vechime și era ceva! Așa a fost lăsată calitatea muncii pe planul al V-lea și rezultatele se văd cu ochiul liber, adică este nasol.
Salariul trebuie să reflecte  calificarea personalului, iar calificarea este cea care dă calitate muncii. Orice altă abordare duce spre demobilizarea forței de muncă și spre generalizarea celor care privesc cu suficiență cariera lor, orientând-o spre abordări minimaliste. Noroc cu auditările care impun ca în companii să fie personal calificat, iar calificările trebuie dovedite cu acte valabile. Altfel, nu s-ar aloca nici la stat bani pentru perfecționare, pentru creșterea calificării, căci în firmele private asemenea fonduri nu prea există. Cei mai mulți dintre executanți se certifică pe banii lor. Acum că sunt la ananghie, companiile încearcă să atragă forță de muncă promițând plata cursurilor de calificare, fără a avea prea mult succes, din moment ce nu umblă substanțial la nivelul salariului.

(08 februarie 2018)