Cine a distrus învățământul?

Cine a distrus învățământul? Ca în buna tradiție românească, ne uităm în jur și musai trebuie să găsim pe altcineva vinovat de distrugerea învățământului, exact nu pe cei care sunt adevărații vinovați. S-o luăm sistematic.

Sistemul de învățământ înseamnă:

- elevi,

- profesori,

- manuale,

- predare,

- învățare,

- exigență,

- ghizdanul,

- exemplu, 

- sălilile,

-.băncile,

- laboratoarele,

- management,

- calitate,

- conștiință,

- disciplină.

Voi lua rând pe rând cele enumerate și voi căuta să văd care dintre aceste elemente au dus la distrugerea sistemului educațional, pentru că merită un pic de atenție identificarea adevăratelor cauze. Sistemul educațional este bun sau este rău în funcție de outputul pe care îl produce. dacă elevul absolvent este bine pregătit profesional, subsistemul educațional preuniversitar este bun. Dacă nu, nu. Dacă studentul este bine pregătit profesional și face în producție ceea ce el a învățat în facultate, subsistemul educațional universitar este unul bun. Dacă nu, nu.

Rezultă cu tărie că totul se învârtește în jurul calității. Deci când se va vorbi despre distrugerea sistemului educațional trebuie făcută analiza distrugerii calității acestuia. Cândva un politruc stupid a zis înainte de 1989, că nivelul de trai nu a scăzut de 19 ori ca să crească de 19 ori îmbolnăvirile de TBC . El nu știa în prostia lui că și o muscă dacă se așează pe o halteră când sportivul este la concentrare maximă are puterea de a-l dărâma pe acesta cu halteră cu tot. Deci, rezultă că numai un puțin rău produs undeva atrage după sine scăderi dramatice ale calității.

Elevul este materia primă a sistemului educațional. El nu este nici mai bun și nici mai rău decât elevul de dinainte de 1989. El intră în sistem cu calități și cu defecte și urmează legea lui Gauss, adică vor fi undeva 5% elevi foarte slabi, vor fi undeva 3% elevi de excepție, vor fi undeva 20% elevi mediocrii, vor fi undeva 30% elevi buni și restul de 42% vor fi elevi buni. Aici între bun, foarte bun mediocru sau slab diferențeierea se face prin note, suficient de riguros. dacă după terminarea unui ciclu de istruire lucrurile stau altfel, cauza trebuie căutată nu la elev, ci altundeva. Elevii nu sunt de vină dacă nu știu să scrie. Elevii nu sunt de vină dacă nu știu să citească. Elevii nu sunt de vină dacă nu știu tabla înmulțirii. Elevii nu sunt de vină dacă nu știu cine este Eminescu. Elevii nu sunt de vină dacă nu știu cine este Ștefan cel Mare. Elevii nu sunt de vină dacă nu știu care sunt zilele săptămânii. Elevii nu sunt de vină dacă nu știu că țara noasdtră se numește România. Elevii nu sunt de vină dacă nu știu să niciun vers din Miorița. Elevii nu sunt de vină dacă nu știu alte chestiuni elementare pe care școala ar fi trebuit să-i învețe.

Sălile de clasă sunt doar niște ziduri. este adevărat că uneori acestea nu sunt bine făcute. Este adevărat că unele ziduri cad în capul elevilor. este adevărat că sălile sunt friguroase. Față de 1989 multe dintre acele săli de clasă nu s-au schimbat fundamental ca să justifice probușirea sistemului educațional, în care mulți dintre elevi ies de pe băncile școlii fără un bagaj de cunoștințe minim acceptat de societate.

Băncile sunt doar elemente de mobilier pe care învățătoarele sunt preocupate la oraș să le îmbrace anual, percepând de la părinți sume despre a căror gestiune cu bonuri nu se vor spune prea multe, căci nimeni nu cere socoteală în fața doamnei. Și acum ca și înainte de 1989 băncile nu diferă ca formă și ca poziționare în sălile de clase. Se confirmă că unele școli au adoptat ideia de a se lucra cu elevii care stau la mese, ceea ce nu cred că influențează radical procesul educațional.

Ghiozdanul este elementul care-l însoțește iremediabil pe elev dimineța la dus și la prânz la întorul de la școală. dacă înainte de 1989 ghiozdanul avea o greutate de Ț kg datorită cerințelor impuse de a avea elevul la el tot felul de caiete și ceva manuale, acum, în democrație, ghizdanul are undeva la 1,5Ț kg spre dublu, datorită apariției acelor materiale auxiliare de instruire așa-zisă necesară, generată însă de forme de business care au pătruns în școli printr-o cointeresare vulgară a dascălilor. În acest caz, nu organul crează funcția, ci banul.

Laboratoarele din școli diferă acum de cele de dinainte de 1989 pentru că au apărut masiv calculatoarele unde elevii fac lecții în sistem informatizat, ceea ce înseamnă altceva și acest aspect ar fi trebuit să-i facă pe elevi cu mult mai bine pregătiți profesional, ceea ce nu s-a prea întâmplat, nu din cauza elevilor și nici din cauza calculatoarelor, desigur.

Manualele trebuie văzute mai întâi prin scopul care sunt realizate și anume de a-i servi elevului. Manualele sunt făcute fie de profesori cu experiență, fie de cadre didactice universitare. În mod normal, manualele trebuie să țină seama de nivelul elevului și trebuie să fie adaptate la nevoile acestuia. În realitate, manualele sunt făcute astfel încât conțin lucruri ce depășesc capacitatea de înțelegere a elevului. Noțiunile de acolo sunt cu mult peste nivelul de gimnaziu sau de liiceu, pentru că în manuale, autorii nu se pun nicio secundă în pielea elevului. Consider o astfel de abordare ca fiind neadecvată, iar calitatea unor astfel de manuale ca fiind slabe, deși din punct de vedere științific sunt de top. Ele se adresează altor grupuri țintă. Am văzut manuale de clasa a VIII-a de noțiuni introductive de informatică unde se prezentau codurile corectoare și detectoare de erori HAMMING, fără chiar autoarele manualului să le fi înțeles. Am văzut un manual de educație civică cu o frazp pe vreo 10 rânduri care includea 5 neologisme de ultimă oră. Față de 1989, prin liberalizarea tipăririi de manuale nu s-a menținut și calitatea acestora, licitațiile având de multe ori incluse perturbații de ordin financiar. Consider că manualele sunt cele care induc elemente de noncalitate. dacă pentru cele 12 clase sunt îm medie 5 manuale și fiecare manuale apare în 5 variante, fiecare având 2 autori, 600 de autori sunt implicați în alterarea calității. Să reținem: autorii sunt persoane adulte. Dacă punem și comisiile de avizare formate din 5 membri, pentru cele 60 de manuale mai apar 300 de adulți calificați angrenați direct în managementul calității manualelor. Să mai pune 100 de persoane care propun curricula și mai fac ele ceva pe acolo, cu lejeritate s-a ajuns la 1.000 de persoane calificate de care depinde calitate manualelor aflate în circulație. Cum pe 5 ani se cam schimbă manualele, ar rezulta așa, la un calcul grosier că 5.000 de adulți calificați au fost sau sunt implicați în mecanismul de realizare a manualelor, fără a pune în calcul editurile și difuzorii. Din manuale apare starul spre noncalitate în învățământ. Având în vedere că au apărut și materialele auxiliare, dimensiunea apocaliptică se amplifică spectaculos, financiar și scârbos, în detrimentul calității și mai ales a elevului care este transformat într-un mic roboțel, fără timp liber de joacă.

Dascălii, fie învățători, fie profesori, sunt cei care decid 100% calitatea sau noncalitatea sistemului educațional. Mai întâi trebuie văzut cine sunt aceștia. O abordare cantitativă arată că numărul dascălilor este undeva în jur 400.000 de persoane, plus-minus ceva. Dintre aceștia destul de mulți îl reprezintă suplinitorii. Gurile rele zic că ei sunt cam 30%, ceea ce mie mi se pare îngrozitor de mult. Preasa pune accentul pe rezultatele dezastuase de la examenele de titularizare, amintind că și cei cu note de 2(doi), de 3(trei) și de 4(patru) vor merge la clase ca suplinitori. Distrugerea sistemului educațional este cauzată de modul în care se predă sau nu se predă materia la clasă. Sunt dascăli de excepție, dar sunt și dacăli care nu au ce căuta în sistemul educașțional și totuși există și distrug generașii de elevi. Nu există o ecplicație decentă ca după examenul de BAC să fie licee în care niciun absolvent să nu fi trecut acel examen. Se vor invoca tot felul de cauze, dintre acre salariile mici și condițiile mizere sunt numai două. dar și în școlile de top și în școlile codașe sunt aceleași salarii, aceleași bănci. Calitatea deacălilor diferă. O școală unde dascălii nu sunt modele, nici elevii nu vor învăța carte. Într-o școală unde dascălul caută să se impună prin rigiditate și comportament abuziv, elevii nu vor învăța caret. Elevii nu știu să scrie pentru că dascălii,lor nu ia-u învățat să scrie. Elevii nu vin la școală pentru că dascălii,lro nu fac școala atractivă ca elevul să iubească școala pentru a veni acolo. Elevul este ca un radar care recunoaște într-o secundă ceea ce i se potrivește și ce nu i se potrivește. El nu va accepta niciodată compromisul de a se supune unui supliciu. Când spun toate acestea, știu despre ce vorbesc. Eu nu am avut învățători buni. În liceu am avut o profesoară de matematică foarte bună, o profesoară de chimie foarte bună și un an, un fprofesor de fizică foarte bun. În rest, am avut fie toclari, fie nepregătiți, fie limitați de la care n-am învățat nici geografie, nici biologie, nici literatură, nici.
Cine a distrus învățământul? Cine a distrus învățământul? Cine a distrus învățământul? Ne tot întrebăm stând cu mâinile în sân și căutând soluții exact acolo unde nu este necesar. Mai mult, ne văităm că elevii sunt slabi de la o generație la alta, uitând că ei sunt doar outpul-ul sistemului educațional, privit ca sistem cibernetic, dinamic, complex și colaborativ.

Se zice boala intră cu carul și se scoate cu acul din corpul omulio. Deci, pentru a reface sistemul educațional trebuie o strategie pe 25 de ani, trebuie bani, mulți bani, adică mai mult de 6% din PIB, nu ca acum 6% din care nu s-a alocat niciodată atât. La creșterea calitatății profesorilor trebuie umblat, dar nu cu jumătptți de măsură, ci tot ca la medici, pentru a-i atrage în sistem pe cei mai buni absolvenți de facultate și pentru creșetera calificării celor existenți deja în școli, licee și universități. Măsurile administrative sunt ca frecția la un picior de lemn.

(26 februarie 2018)