Revoluția din Decembrie'89 m-a prins și pe mine, ca pe tot românul, nepregătit, pentru că nu crezusem în ruptul capului că acel sistem se va destrăma ca un fum, într-o clipă. În facultate lucrurile erau tare mohorâte. Era o tăcere adâncă și suspectă. Parcă nimic nu mai era ca în alte dăți la acel început de dembrie.
Ședințele de partid erau mai scurte și fără limbariță.
Informările politice nu mai aveau laude deșănțate.
Învățământul politic era apăsător.
Cam toată lumea vorbea în șoaptă.
Profesorii erau obligați să doarmă noaptea la căminele de studenți.
Oamenii se suspectau între ei și ridicau din umeri la orice.
Nu se mai spuneau bancuri de niciun fel.
Când au început manifestațiile de la Timișoara, toți știam amănunte, dar nu discutam deloc între noi pentru că tot timpul s-a știut că turnătorii în aceste momente erau foarte vigilenți și gata să-și facă meseria, cu zel, cu profesionalism și cu eficiență. Atunci într-un secretariat l-am auzit pe un politruc cum îi condamna pe muncitorii și pe tinerii din Timișoara și el spunea ce măsuri ar lua dacă ar fi pus să dispună acele măsuri pentru a apăra cuceririle poporului. El nu avea meserie, căci a citi ziarul și a trăncăni la curs din ziar nu era o meserie. Câteva zile mai târziu, când o slugă a închis ușile Ciberneticii cu lanțuri ca nu cumva să se alăture cineva muncitorilor acre veneau ca fluviile de pe platforma Pipera în Piața Palatului, același vorba mirat de cum este posibil așa ceva, când la C-XIV pionierii oferiseră buchete de flori tovarășilor cu sufletele lor cu rate, din inimile lor curate.
Au urmat zilele Revoluției. Studenții erau plecați în vacanța neobișnuită, forțată, pentru că ceva-ceva se știa și ei erau un pericol, exact ca acum la alegeri, când tinerii au capacitatea de a răsturna rezultate.
Am prins în București toată săptămâna, de luni 18 decembrie 1989 până duminică 24 decembrie 1989. Îmi aduc aminte perfect ce s-a întâmplat atunci, zi de zi în Facultatea de Cibernetică. Am sesizat nuanțe cum profitorii au vrut să profite, cum marionetele își jucau rolurile, cum cei serioși își vedeau de treaba lor, cum gunoaiele doreau să iasă la suprafață, cum unii mergeau pe principiul ridică-te, tu, ca să mă așez eu. În multe cazuri am văzut oameni raționali, cu capul pe umăr, care știau că revoluțiile vin și trec și totdeauna a existat viață și după.
Au venit la Revoluție și ajutoare de peste tot. Dacă ARO 244D culoare verde și număr 2-B-9xx4 ar mai fi și dacă ar mai și avea voce să vorbească, sau mâini să scrie, cu siguranță că multe lucruri interesante ar fi de cunoscut și s-ar vedea și mai multe despre ce și cum, ca elemente nu de decpr, ci de caracter.
În Facultatea de Cibernetică a fost o singură excepție de dispariție, un fost politruc nu s-a mai arătat pentru că făcuse niște năzbâtii care îl făceau indezirabil. A reapărut după vreo șase luni și spunea că usturoi nu mâncase, deși mâncase cu lopata și nici gura nu-i miroase, deși el însuși puțea a hazna. În decembrie ' 89 nu s-a tras cu arma în Cibernetică, iar revoluționarii nu s-au manifestat excesiv, ci doar prin niște sechestrări de studenți sau de profesori, destul de penibile, dacă mă gândesc cine pozau pe apăratorii revoluției. Noroc că au fost rapid dați laoparte, căci revoluțiile își cam devorează copiii năzdrăvani. S-a insinuar și ceva despre existența unor tuneluri care duceau din Cibernetică de la sala 2001A către clădiri de peste drum, s-a mai insinuat de vreo câteva ori că vin teroriștii și atacă. Se dormea pe saltele prin holuri și toată lumea se străduia să apere Revoluția, iar orice figură mai ciudată era luată la puricat. Mai erau și zvonaci, unii dintre ei absolut neinspirați. Cât am stat eu pe acolo, n-am văzut lucruri ieșite din comun. Erau mulți studenți seraliști care se perindau pe holuri și-și dădeau importanță, ca făptuitori ai Revoluției, deși niciunul nu fusese nici la Baricada de la Inter și nici în nopțile acelea fierbinți de la Dunărea din zona Universității. Mi se contura foarte clar zicerea: din cât de puțini câți am fost, vai, cât de mulți am rămas.
Oricum, am văzut la urgență, dar și la un alt spital, pentru că am avut o problemă la un deget de la mâna stângă, trântite pe ciment nenumărate cadavre, ale adevăraților eroi, de fiecare dată m-am înclinat în fața jertfei lor de viață și de tinerețe.
Au urmat zilele Revoluției. Studenții erau plecați în vacanța neobișnuită, forțată, pentru că ceva-ceva se știa și ei erau un pericol, exact ca acum la alegeri, când tinerii au capacitatea de a răsturna rezultate.
Am prins în București toată săptămâna, de luni 18 decembrie 1989 până duminică 24 decembrie 1989. Îmi aduc aminte perfect ce s-a întâmplat atunci, zi de zi în Facultatea de Cibernetică. Am sesizat nuanțe cum profitorii au vrut să profite, cum marionetele își jucau rolurile, cum cei serioși își vedeau de treaba lor, cum gunoaiele doreau să iasă la suprafață, cum unii mergeau pe principiul ridică-te, tu, ca să mă așez eu. În multe cazuri am văzut oameni raționali, cu capul pe umăr, care știau că revoluțiile vin și trec și totdeauna a existat viață și după.
Au venit la Revoluție și ajutoare de peste tot. Dacă ARO 244D culoare verde și număr 2-B-9xx4 ar mai fi și dacă ar mai și avea voce să vorbească, sau mâini să scrie, cu siguranță că multe lucruri interesante ar fi de cunoscut și s-ar vedea și mai multe despre ce și cum, ca elemente nu de decpr, ci de caracter.
În Facultatea de Cibernetică a fost o singură excepție de dispariție, un fost politruc nu s-a mai arătat pentru că făcuse niște năzbâtii care îl făceau indezirabil. A reapărut după vreo șase luni și spunea că usturoi nu mâncase, deși mâncase cu lopata și nici gura nu-i miroase, deși el însuși puțea a hazna. În decembrie ' 89 nu s-a tras cu arma în Cibernetică, iar revoluționarii nu s-au manifestat excesiv, ci doar prin niște sechestrări de studenți sau de profesori, destul de penibile, dacă mă gândesc cine pozau pe apăratorii revoluției. Noroc că au fost rapid dați laoparte, căci revoluțiile își cam devorează copiii năzdrăvani. S-a insinuar și ceva despre existența unor tuneluri care duceau din Cibernetică de la sala 2001A către clădiri de peste drum, s-a mai insinuat de vreo câteva ori că vin teroriștii și atacă. Se dormea pe saltele prin holuri și toată lumea se străduia să apere Revoluția, iar orice figură mai ciudată era luată la puricat. Mai erau și zvonaci, unii dintre ei absolut neinspirați. Cât am stat eu pe acolo, n-am văzut lucruri ieșite din comun. Erau mulți studenți seraliști care se perindau pe holuri și-și dădeau importanță, ca făptuitori ai Revoluției, deși niciunul nu fusese nici la Baricada de la Inter și nici în nopțile acelea fierbinți de la Dunărea din zona Universității. Mi se contura foarte clar zicerea: din cât de puțini câți am fost, vai, cât de mulți am rămas.
Oricum, am văzut la urgență, dar și la un alt spital, pentru că am avut o problemă la un deget de la mâna stângă, trântite pe ciment nenumărate cadavre, ale adevăraților eroi, de fiecare dată m-am înclinat în fața jertfei lor de viață și de tinerețe.
(13 aprilie 2017)
No comments:
Post a Comment