În democrație și nu numai, oricine are ocazia, libertatea și dreptul să demonstreze. Am văzut în Atena un tip, flancat de doi polițai, având o pancartă și scandând niște lozinci în limba lui Homer. El demonstra de unul singur, căci avea dreptul să facă acest lucru. El transmitea un mesaj celor dispuși să-l urmărească.
De-a lungul istoriei am văzut mitinguri fie pe viu, fie în filme gen jurnale de actualitate. La unele mitinguri am participat și am să le enumăr:
- mitinguri cu deschiderea anului universitar pe platoul Politehnicii sau în Piața Romană,
- mitinguri în Piața Palatului cu tot feluri de prilejuri, unde CEAUȘESCU glăsuia,
- mitinguri pe stadioane, urmate de spectacole de mare amploare.
Trebuie să spun că la acele mitinguri se venea cu cel puțin două ore la locul fixat. Se aștepta în orice condiții meteo, fără a avea resurse de apă sau posibilitatea de a merge la closet. Statul în picioare, aproape nemișcat, devenise un sport.
Am participat și la mitingurile din Piața Victoriei imediat după Revoluție, dar m-am retras când am văzut că multe dintre ele erau adevărate spectacole, cu manipulări grosolane și nu aveau mesaj.
Părinții mei mi-au povestit de mitingurile legionarilor, unde de regulă finalul era însoțit de acte de violență.
În filmul Adevărata față a fascismului, am văzut mitingurile naziștilor germani și italieni, cu HITLER și cu MUSSOLINI, cu strâmbăturile lor penibile și cu discursururile dorite a fi electrizante, care marcau adeziunea populară la acea ideologie. M-a înfricoșat întotdeauna amploarea și forța acelor mase uniforme, plângând de fericire la vorbele furerului.
Am văzut și filme cu mitinguri prin țări comuniste din Asia, unde sute de mii de oameni acționează la unison, arătându-ți iubirea fără margini față de partid și față de conducătorul mult iubit.
Puterea are mitingurile ei, căci are bani să le organizeze și obiectivul este nu neapărat să-și arate forța, cât mai ales să arate că există, că face și ea ceva și mai ales simte să se laude.
(31 mai 2018)
No comments:
Post a Comment