Disidența pură este aceea care se manifestă la persoanele în plină glorie profesională, abundență materială și care sunt înconjurate de cei din jur cu dragoste, respect și onoruri. Dacă aceste persoane care dispun de tot ce-și doresc și de tot ceea ce societatea le oferă au o revelație și doresc o repoziționare împotriva curentului, pe care ele o consideră progresistă, vor fi considerate cu adevărat disidente. La noi nu avem exemple de astfel de persoane, cu părere de rău. Silviu BRUCAN, Alexandru BÂRLĂDEANU, Ion ILIESCU, Corneliu MĂNESCU, Grigore RĂCEANU, și Constantin PÎRVULESCU, chiar dacă au semnat scrisoarea celor șese, niciunul nu va fi socotit disident autentic, ci persoane răzvrătite care pierzându-și privilegiile se consideră în afara sistemului nomenklaturist și prin repoziționare caută să identifice racilile sistemului din care s-au alimentat cu privilegii suculente, dar de la a cărei masă cu bucate alese au fost excluși pentru că în natura lucrurilor, venirea de noi generații presupune schimbarea garniturilor de oameni politici. Respectivii au fost cuprinși de frenezia disidenței în perioada lor de decadență în care dezavantajele primite din partea sistemului cărora le aparținuse au devenit insuportabile și s-au simțit în măsură să-și spună cu voce tare ofurile. În niciun caz disidența românească nu a avut izvorul într-o serie de idei progresiste care să sară cel puțin o etapă în raport cu momentul în care respectivii trăiau. Era cel mult o disidență economică izvorâtă din foame, lipsuri, frig și ceva umilințe. Să nu-mi spună mie nimeni că o chirile la ICRAL pentru o vilă cu costul a 5 pâini era o povară, când un muncitor, plătea pentru un spațiu de cel puțin 5 ori mai mic 20 de pâini, sar salariul lui era de cel puțin 5 ori mai mic decât pensia nomenklaturistului. Dacă aș vorbi de o disidentă politică autentică, aceasta a fost Doina CORNEA. Ea se opunea regimului comunist care distrusese satul românesc, demolase bisericile. Numai că disidenta Doina CORNEA nu avea soluție, așa cum LENIN făcea disidență regimului țarist, dar venea cu soluția numită revoluția bolșevică. Faptul că s-a dovedit o eroare politică și socială vecină cu catastrofa, a fost o realitate dovedită de anul 1989, dar el a avut o soluție. Disidenții mioritici, proveniți din cei aflați în declinul accesului la bucatele nomenklaturii comuniste, în niciun caz nu aveau căderea de a ridica ciocul, ci trebuiau mai întâi să-și ceară iertare poporului căci și ei fuseseră parte a sistemului opresiv și numai după aceea să critice și să vină și cu oarece soluții. Ceea ce nu au făcut pentru că erau îmbibați cu limitele doctrinare, ceea ce s-a văzut la nefericitul de Silviu BRUCAN care a venit cu și mai nefericita sa zicere cu stupid people din 7 februarie 1990.
Așa că împăunarea cu calificativul de disident nu prea ține la noi decât în mult prea puține cazuri și nu la persoane publice.
(22 mai 2018)
No comments:
Post a Comment