Bucățile pentru orchestră și pian pe care le ascult cu mare plăcere nu sunt prea numeroase, dar una dintre ele este Rhapsody in Blue de George GERSHWIN. dacă pentru altele am motivații suficient de solide, pentru aceasta nu am nicio motivație, dar îmi place nespus de mult.
Pentru mine, când ascult un CD sau un disc clasic de vinil nu prea am probleme, că imaginația fuge o dată cu muzica. dacă este însă ceva la Tv, imaginea îmi fuge după un detaliu și ajung să mă concentrez prea mult pe respectivul element, enervându-mă chiar. În cazul pianiștilor mă uit la degetele lor si ajung să mă stresez dacă văd pianițiti cu degete butucănoase, care mai mult strivesc clapele, decât le ating. Nici degetele ca de ceară ale bărbaților pianiști nu-mi inspiră vreo legătură cu forța muzicii mai ales către finalul bucăților. Expresiile moacelor pianiștilor sunt chintesența a ceea ce ei cântă. Sunt unii care se screm, sunt alții care au un dramatism artificial, dar există și unii care au bucuria de a cânta.
Țtiam eu câte ceva despre pianistul Alexandre THARAUD, dar când l-am văzut pe mezzo tv de câteva ori exact în exercițiul funcțiunii cu Rhapsody in Blue unde cânta sub bagheta lui Andrea QUINN, o dirijoare foarte energică, am avut senzația că americanul a compus-o special pentru el, numai că diferența de la prima audiția până când Alexandre s-a născut este de treizeci și șase de ani Am găsit pe youtube doar un gragment.
(02 aprilie 2017)
No comments:
Post a Comment