Planificăm individual, dar detestăm planificarea colectivă

 Fiecare dintre noi credem despre noi că suntem persoane chibzuite și de aceea, avem înnăscut talentul de a ne planifica:
- timpul,
- banii,
- activitățile,
- programul,
- pământul,
- suprafețele,
- întrebuințările,
în așa fel încât tot ce este legat de persoana noastră și uneori și de alte persoane, nu este lăsat la voia întâmplării, astfel încât să ne trezim cu surprize, mai ales neplăcute. Când planificăm, facem estimări și ne considerăm niște maeștri atunci când diferențele dintre ceea ce am planificat sunt foarte mici sau ceea ce rezultă din diferențe ne bucură nespus de mult și tratăm rezultatul ca fiind în avantajul nostru.

În viața de toate zilele, planificarea de aduce numai avantaje și viața noastră este o planificare perpetuă. 

Planificăm banii din salariu.

Planificăm concediul.

Planificăm activitățile din ziua următoare.

Planificăm vizitele pe care le facem la prieteni.

Planificăm când să mergem în club.

Planificăm cu ce să ne îmbrăcăm.

Când planificăm ceva în legătură cu persoana noastră, acceptăm ca între ceea ce am planificat să existe diferențe în raport cu ceea ce se întâmplă în realitate, căci mergem după proverbul că socoteala de acasă nu se potrivește cu socoteala din târg. În planificările pe care le facem nu ne deranjează diferențele. Nu ne urcăm cu picioarele pe pereți pentru că drumul de la serviciu până acasă nu a durat azi 30 de minute cât ne-am planificat, ci 45 de minute și nici că același drum a durat ieri 20 de minute.

Comunismul a denaturat și compromis semnificația planificării pentru că:

- a extins planificarea pentru toate domeniile vieții sociale, fără excepție,

- a fetișizat planificarea, devenind scop în sine,

- a transformat diferențele dintre nivelurile planificate și cele reale în catastrofe.

În acest context, societatea democratică de după 22 Decembrie 1989 a detestat conceptul de planificare. Nu se mai planifică numărul de studenți din facultăți. Nu se mai planifică numărul de magazine alimentare. Nu se mai planifică numărul de spitale. Nu se mai planifică producția de cereale. Nu se mai planifică șeptelul. Fiecare face ce vrea căci suntem o societate liberă și pe banul lui, fiecare face ce vrea. Lipsa planificării înseamnă risipă de resurse, căci a avea nenumărate facultăți care pregătesc în specializarea Y și foarte mulți absolvenți ai lor lucrează în alte domenii ca muncitori necalificați, este o risipă de resurse. Exemplele sunt numeroase, iar magazinele care-și trag obloanele la nici un an de la deschidere, confirmă efectul nociv al absenței planificării la nivel macroeconomic. Planificarea nu este un act decizional, ci un act de orientare și nimic mai mult.


(19 decembrie 2024)