Despre declarațiile scrise și semnate

Observ că de la un timp încoace apar niște situații pe care le consider:

- bizare,

- stupide,

- neverosimile,

- absurde, 

- incredibile.

Oamenii dau declarații și apoi le contestă:

- că au fost făcute sub presiune,

- că au fost scrise de alții și semnate sub presiune,

- că pur și simplu nu le aparțin,

- că s-au răzgândit așa dintr-o dată.

Ar trebui să se vorbească despre declarații valabile și despre declarații care nu au nicio valoare. O declarație care să fie considerată valabilă ar trebui dată în fața unui notar, a unui medic care atestă că persoana este în totalitatea facultăților mintale, în fața unui polițist care constată că persoana care dă declarația  nu se află sub presiune și în prezența a trei martori aleși aleator. Despre persoanele prezente se vor lua toate datele și semnăturile care dau greutate declarației.

Nimeni în nicio împrejurare nu va invoca dreptul de a folosi o declarație care nu îndeplinește condițiile de valabilitate. Despre delarații în carta drepturilor omului ar trebui inclus un paragraf, căci altfel abuzurile groaznice au cale liberă, iar cei ce smulg declarații sub constrângere trebuie să fie pedepsiți exemplar, nu ca acum că scapă nepedepsiți sau chiar sunt promovați și beneficiază de efectele declarațiilor invalide în realitate.

Observ acum că după ani și ani se vorbește despre delarații scrise de unii și semnate de asistenți maternali, deși la vremea respectivă nu au semnalat aceste lucruri. Ar trebui ca în America, omului să i se spună fraza standard că declarația pe care o dă este valabilă dacă și numai dacă... În cazul în care fraza nu i s-a spus, declarația își pierde valabilitatea automat.

(22 iulie 2019)