Înclinația poporului român spre supușenie este proverbială. Capul plecat, sabia nu-l taie. Expresii ca: mărite doamne, luminăția ta, stăpâne, sunt cu siguranță expresia acelei poziții lipsite de verticalitate care i-a permis să treacă prin istorie fără niciun război de cucerire și să facă și din înfrângeri un fel de victorii, acceptate de cei care cred că tot ce zboară este și comestibil. Această caracteristică esențială devenirii spre dictatură a permis fără mari dificultăți unor tipi deloc înzestrați cu calități să se înscăuneze pe poziții de forță, de a căror decizii evolua sau din contră, ivolua societatea.
Să nu credem nicio clipă că Ion ANTONESCU sau Nicolae CEAUȘESCU au fost niște genii printre contemporanii lor, dar au cerut tuturor să le recunoască niște calități care de fapt le lipseau cu desăvârșire. Lui Traian BĂSESCU nu i-a displăcut să i se spună Zeus și să-i vadă pe toți gudurându-se la picioarele lui, ba mai mult să-i blagoslovească cu câte un Livache, șobolanul rozaliu, Porumbacu sau în alte feluri la fel de colorate, din care să rezulte defecte capitale ale etichetatului.
Drumul spre dictatură este scurtătura care duce spre cele mai teribile fapte ale unor oameni de o mediocritate inimaginabilă, care niciodată n-au considerat necesare soluțiile date de oamenii cu adevărat deștepți, profesioniști și cu experiență. Nu există dictator la români care să nu se fi înconjurat de slugi cu mult mai mediocre decât ei, slugi care să le laude orice zicere și orice faptă oricât de neghiabă ar fi fost ea.
În concluzie: drumul spre dictatură este un segment de dreaptă care unește lașitatea unei colectivități cu mediocritatea unui individ. Cei ce formază colectivitatea se vor numi supuși și tot timpul vor găsi argumente să se victimizeze. Individul dictator nu va avea niciodată timp să se căiască, pentru că dreptul i se suprimă.
(16 mai 2020)
No comments:
Post a Comment