Am observat că bunii creștini din spațiul carpato-danubiano-pontic, dar mai precis cei dâmbovițeni, căci pe aceștia i-am studiart mai în detaliu au gânduri atât de variate încât mă apucă mila când văd cum se comportă.
- O pițipoancă, creștină desigur, îi ura unuia să putrezească-n pușcărie.
- Un zglobiu, chiar ieri, îi ura unuia care vizitase ieri parchetul să nu mai apuce ziua de mâine.
- Niște șoferi de taxi se închină când trec pe lângă biserici și la nici 100m înjură îngrozitor.
- Un filosof, creștin desigur, arunca sudalme la tv unui mort care era condus pe ultimul drum.
- Nește cântărețe arucau lături în capul fostei lor profesoare, moartă de mult timp.
Eu știam că a fi bun creștin înseamnă altceva, adică:
- de morți să vorbești numai de bine că ei nu au cum să se apare;
- nimănui să nu-i dorești moartea;
- să nu dorești răul nici celor mai mari dușmani;
- să ierți chiar și pe cel mai nelegiuit.
Ori n-am citit eu ieri bine, ori n-am auzit în alte zile, ori n-am văzut astfel de derapaje. Dacă au fost însă adevărate, rămân la ideia că răutatea oamenilor este nemărginită și setea lor de răzbunare este permanentă. Probabil de aceea pașii pe care îi facem noi sunt pași de melc și evoluția noastră este foarte lentă, că tot timpul o luăm de la zero.
(17 ianuarie 2017)
No comments:
Post a Comment