Despre morți, numai de bine, pentru că nu au cum să se mai apere. Este un îndemn creștin, ceea ce este un lucru onorabil pentru oricare dintre noi cei care avem încă resursa de bază, viața, de a privi înainte.
Am avut ocazia să văd oameni extrem de puternici, care de la înălțimea poziției lor, dintr-un gest al degetului arătător sau din vârful pixului încovoiau destine, dintre care unele, pe nedrept, știu mai mult ca sigur, pentru că-i cunoșteam foarte bine pe împricinați.
Am cunoscut oameni a căror bogăție făcea din ei și din cei apropiați lor semizei prin tot ceea ce cheltuiau, prin excentricitățile și prin dimensiunea năravurilor. Toate expunerile publice au generat în jurul acestora o stare de adversitate atât de puternică, încât diferența dintre realitate și imaginea pe care singuri și-au proiectat-o creștea exponențial.
Am cunoscut oameni care aveau darul de a construi un zid de nepenetrat între ei și ceilalți, unde fiecare cărămidă avea drept liant doze imense de ură. Era ceva reciproc, mai ales prin atitudinea respectivilor, iar ca revers, toți ceilalți nu aveau ricoșee, ci acumulări, care așteptau să se reverse, asemeni lacurilor de acumulare.
Finalul întotdeauna este trist, pentru că atitudinea celor din jur față de astfel de oameni nesăbuiți în comportamentul lor, generează răspunsuri disproporționate, unde compasiunea lipsește în integralitate și unde nu mai există loc nici pentru clemență și nici pentru înțelegere de niciun fel.
Îmi aduc aminte de un filmuleț cu niște împușcați din Drumul Taberei de la Revoluție, îmbrăcați simultan cu mai multe tipuri de uniforme și de interpretările date atunci la televizor. În jurul lor erau oameni care loveau cu vârful bocancului acele îmbrăcăminți și mai erau alții care comentau, dar erau și unii care înjurau și scuipau, mânioși foc, căci aveau de partea lor un anumit adevăr, nu pe cel adevărat, pentru că există adevărul celui la putere și adevărul adevărat, între care diferențele sunt de regulă foarte mari.
Orice pictor, dacă dorește să accentueze ceva, folosește o anumită nuanță de culoare și îngroașe contururi sau scoate în prim plan exact ceea ce dorește, pentru că artistul din el vrea să arate celor din jur o realitate transfigurată, realitatea pe care el o simte și o dorește să rămână.
Am auzit că un om puternic cândva, nu mai este. A murit fără lumânare. Babele din mahalaua mea ziceau: a murit ca un câine, fără lumânare. În urma lui a rămas un imperiu, care asemenea oricărui imperiu, indiferent de ce natură este, are o viață limitată, căci nici o sută de ani, nici o mie de ani nu reprezintă pe nicio scară infinitul, acest lucru îl știu și țâncii. Apare întrebarea: prntru ce, toate?
;(25 ianuarie 2017)
No comments:
Post a Comment