De ce mi-e scârbă de portalurile românești?

Am o mare scârbă să intru pe portalurile românești pentru că:
- au interfețe neprietenoase,
- sunt făcute cu c-r-l,
- necesită o documentație suplimentară,
- folosesc o terminologie bizară,
- sunt încâlcite,
- unele cer autentificare aiurea,
- nu respectă nicio regulă unanim acceptată la alții,
- pierzi mult timp până ajungi să-ți rezolvi problema,
- nu sunt actualizate la zi.

Deși există reguli și standarde de a construi portaluri care se adresează unor colectivități largi de cetățeni, instituțiile care se dotează cu portaluri, uită cui se adresează și construisc portaluri absolut greu de utilizat, fără a ține seama că grupul țintă nu este format din specialiști, că grupul țintă nu are timp să piardă în fața unei aplicații informatice tâmpite, construite fără cap, fie să-și plătească dările, fie să-și rezolve o altă problemă, doar pentru că aplicația informatică are o interfață de tot c-c-tul.

Dacă vreau să mă interesez de o carte, carte pe care o știu la o anumită bibliotecă, în loc să am acces direct la acea cartre, portalul bibliotecii, un portal de-a dreptul bizar, are o interfață care încalcă orice reguli elementare și care pe deasupra îmi cere să mă autentific, în condițiile în care biblioteca respectivă este a unei instituții de stat, care nu ar trebui să ceară aprobări sau alte restricții de acces, ceea ce nu se întâmplă. Așa stau lucrurile unde digitalizarea este un proces empiric, deslânat și primitiv.


(15 iulie 2026)