În școală am fost chinuit în zona dramaturgiei de două piese, enervante, programatice, șablonarde și aiuritoare și aici mă refer la Cetatea de foc a lui Mihail DAVIDOGLU și la Tragedia optimistă, piesa scriitorului sovietic Vsevolod VIȘNEVSKI. Ambele erau de un simplism și de un schematism în construirea personajelor care dezarma pe oricine încerca să ducă la bun sfârșit lectura.
Mihail DAVIDOGLU și-a însușit sculele realismului socialist și piesa despre care nici nu vreau să-mi mai amitesc, pentru că a fost elementul de tortură a mea ca elev, avea eroi pozitivi și eroi negativi, fără a lăsa loc de interpretare. Ori trebuia să-l accepți și să-l aplauzi pe eroul pozitiv, muncitor furnalist, comunist desigur, ori trebuia să-l detești pe eroul negativ unul provenit dintre burghezii retrograzi.
Mi-ar fi plăcut să am acele fragmente din manualul de școală ca să vedeți și voi prin ce cazne am trevut eu. Mi-l și imaginez pe Mihail DAVIDOGLU cu chipul său făcut pe o gravură undeva pe colțul paginii de manual, privindu-mă și zicându-mi parcă:
- Băi, băiateule, tu ce credeai, că scapi? N-ai scăpat. Pune mâna și citește-mă!
Știam că operele de asemenea micine calitativă nu au cum să reziste în timp. Mie îmi plăcea să citesc Jos cortina de George TOPÂRCEANU sausă văd la televizor Furtuna de SHAKESPEARE cu Valeria SECIU, deși niciuna dintre ele nu-mi erau cerute la școală pentru a promova la Limba și literatura română.
Și acest dramaturg a făcut la literatura să bată pasul pe loc, așteptând o altă generație să vină și să schimbe ceva, deși în teatru este foarte greu de schimbat și lucrurile se mișcă foarte greu.
(02 august 2018)
No comments:
Post a Comment