Comuniștii și educația

Educația este de mai multe feluri, dar aici despre educația comunistă trebuie să scriu. Educația comunistă se făcea în școală, în societate și în familie.

Educația în familie era ambivalentă, căci tinerii, elevii, copiii trebuiau să învețe să separe lucrurile. Dacă se închinau acasă, dacă ciocneau ouă roșii, dacă mâncau cozonac, trebuiau s-o facă doar pentru ei și niciodată să nu vorbească despre așa ceva la școală sau cu prietenii din fața blocului.

Educația din societate avea caracter relativ căci societate însemnau vecinii, mersul pe stradă și relaționarea în magazine, la teatru, la film sau în bibliotecile publice. Multe se rezumau la saluturi politicoase sau la dialoguri cu caracter formal, simplu și de efect.

Educația în școală viza a învăța, dar și comportamentul față de profesori și față de colegii de clasă. Se identificau elevi cuminți la locul lor, dar și elevi mai năzdrăvani. Cei mai periculoși erau elevii pârâcioși, formați așa din familie, căci ei considerau că așa au șanse de a fi considerați buni, modele, speciali și recomandabili.

Educația politică se făcea la nivelul detașamentului de pionieri sau la clasă în grupa de utc, prin ședințe, prin participarea la diferite acțiuni sau la vizitarea de muzee ale trecutului comunist. Uneori erau invitați vechi ilegaliști care povesteu copiilor tot felul de întâmplări, foarte greu de verificat.

Mă consider o victimă a tuturor acestpr forme de educație, dar ceea ce consider esențial a fost faptul că multe lucruri le-am deprins prin autoeducare, citind cărți din marea literatură și văzând filmele în mod selectiv, din care am extras eu ceea ce mi-a convenit, fără să mă las îndoctrinat în niciun fel.

(19 septembrie 2017)

Comuniștii și școlile populare de artă

Școlile populare de artă erau forme de învățământ unde cei cu talent căutau să se perfecționeze, într-un mediu organizat diferit de liceele de artă și de învățământul universitar de artă. Erau nenumărate școli populare de artă în marile orașe și nu numai pentru:

- folclor;

- muzică ușoară;

- canto clasic;

- pictură;

- sculptură;

- teatru;

- pian;

- vioară;

- pantomimă;

- marionete.

Mulți dintre marii soliști fie de muzică ușoară, fie de folclor când vorbesc despre studiile lor se opresc și insistă că au absolvit o școală populară de artă. Școala populară de artă era o scurtătură până la atingerea unui obiectiv, știut fiind faptul că în comunism numărul de locuri la facultățile de profil era ridicol de mic și accesul la un loc de student la actorie sau la conservator la harpă erau deja chestii ale hazardului. Printre profesorii care predau la școlile populare de artă erau mari vedete, adică monștri sacri ai genurilor. Se spune că Maria Tănase a predat cursuri acolo, iar Mihaela Runceanu avea și ea o clasă de elevi. Vremurile erau grele și artiștii își găseau diferite locuri unde să aibă carte de muncă, chiar dacă salariile lor acolo erau modeste, toată lumea subânțelegea că din colaborările cu televiziunea, cu radioul sau plecările în turnee le aduc venituri frumușele.

În opinia mea școlile populare de artă erau bine venite, iar cei ce doreau să se dedice în mod profesionist artei își creau un context mult mai favorabil la admiterea în facultate dacă examenul lor era precedat de cursuri de succes la școala populară de artă. Cei ce urmau cursuri la școlile populare de artă erau selectați să participe la concursuri de folclor precum Flarea din grădină sau să facă parte din echipele județelor la concursurile gen Dialog la distanță sau la spectacolele de la Cântarea României. Marele naist Gheorghe Zamfir are în biografia sa momente privind astfel de participări.

(19 septembrie 2017)

Comuniștii și doctorii în științe

Am mai scris despre doctoratul în științe din perioada comunistă, dar acum voi scrie altceva, căci nu vreau să mă repet. Îmi spunea cineva că atunci când s-a plecat la Moscova, tranșele de tineri erau foarte bine verificate, astfel încât tinerii să aibe dosare beton în ceea ce privește originea socială, origine care trebuia să fie beton. Un tânăr cu origine socială sănătoasă trebuia să fie:

- copil de muncitori sau de țărani săraci;

- cu părinți care n-au avut niciodată un petec de pământ;

- fără apartamente sau vile, ci cu case mici rău de tot;

- cu neamuri tot ca și părinții lor;

- din familii modeste, nu care au preoți;

- cu părinți comuniști sau fără apartenență politică;

- fără pată, adică părinții să nu fi făcut pușcărie;

- fără legături de niciun fel cu mișcarea legionară.

Legenda zice că printre acei tineri propuși să plece la Moscova era unul ceva mai copt, care așa fiind văzut, s-a crezut că are facultate terminată și a fost trecut pe listele celor care merg să facă doctoratul. După ce s-a întors în țară partidul a vrut să-l pună profesor universitar. Când să se facă dosarul s-a văzut că respectivul avea doctorat, fără a avea facultate. Ca sarcină de partid a fost să facă și facultate. A terminat facultatea și a intrat în ordinea firească.

Și pe vremea comuniștilor să fabricau teze de doctorat. Un distins domn mi-a făcut cunoștință cu un bărbat înalt și deștept. După ce bărbatul înalt și deștept a plicat, domnul distins mi-a zis:

- Tu, știi cine e boul ăsta?

- Nu. I-am răspuns.

- Ăsta el ăla care i-a făcut teza lu'madama.

Probabil așa era din moment ce plecatul avea o funcție oarecare și chiar mi s-a părut deștept lucru ce nu m-a înșelat analizându-i privirea și modul în care ne-am strâns mâna când am dat noroc.

Am promis că nu mă repet. Dar unul dintre membrii comisiei mele de doctorat mi-a povestit că rușii aveau un procedeu de validare a tezei prin trimiterea la 19 somități și numai dacă respectivii își dădeau acordul atunci se susținea, fără ca nimic să nu fie formal, superficial și fușeristic ca la noi.

(19 septembrie 2017)

Comuniștii și șoimii patriei

Șoimii patriei erau copiii cuprinși între vârstele de 3 și 6 anișori. Ei aveau uniformă formată dintr-o bluză portocalie cu o cravată, pantaloni albaștri și o caschetă cu bor mititel. Există cred pe undeva fotografii cu acele uniforme, căci eu nu am cum să le descriu cu mai puțin de 1.000 de cuvinte, cum zice proverbul.

Acești copilași mi i-am imaginat tot timpul când își duceau olița după ce se slobozeau și musai trebuiau să învețe poeme dedicate Elenei Ceaușescu, care era identificată cu o mămică mai specială, deși rolul de bunică i se potrivea perfect sau de Cotoroanță, mai exact.

Ei și spuneau foarte afectat: tovarășa Elena Ceaușescu etc etc etc...

Și copiii mei au fost șoimi ai patriei și știau acele aiureli. Nici acum nu este prea departe nimic de ceea ce era atunci, căci la grădinițe de stat ori private tot trebuie umplut timpul cu ceva. Și în niciun caz nu se umple timpul cu lecturi din Jean-Paul Sartre sau cu texte de Martin Heidegger sau de Friedrich Nietzsche, ci cu chestii locale, folclorice banale, facile și de umplutură.

Nu aș zice că treaba cu șoimii patriei era altceva decât dorința de a-i lua pe copii și de a le inocula doctrina comunistă prin care oamenii de tip nou sunt cei care sunt:

- devotați patriei;

- cu idealuri înalte;

- muncitori pentru patrie;

- urmași ai lui Ștefan;

- furnicuțele partidului;

- îndoctrinați până peste cap.

Au fost generații întregi de șoimișori, gata pregătiși să devină elevi, pionieri, uteciști și mai apoi membri de partid, adică să aibă o traiectorie trasată de alții, ei fiind 100% depersonalizați.

(19 septembrie 2017)

Comuniștii și studenții

Statul comunist și-a dorit cât mai mulți studenți și deci și absolvenți de facultăți. Statul comunist a început rău procesul de instruire a tinerei generații pentru că:

- a băgat la pușcărie masiv pe vechii profesori universitari în anii '50;

- a creat o nouă pătură din intelectuali făcuți pe puncte sau veniți de la studii din URSS;

- a stalinizat universitățile prin programele analitice și prin disciplinele politice;

- a adus tineri pe bază de dosar în calitate de studenți, proveniți din muncitori;

- a creat disproporții între timpul de învățătură și dezbaterile politice acuzatoare;

- a impus memorarea de biografii și de documente de partid, foarte perisabile;

- a produs condanmări publice a unor tineri considerați artificial reacționari;

- a distorsionat rolul și locul profesorului universitar în făurirea de specialiști;

- a amplificat prezența partidului în tot ce mișca în universitate;

- a dezvoltat numai acele activități care se credea că vor conduce spre omul nou.

Au fost și unele laturi pozitive în viața universitară, mai ales după plecarea trupelor de ocupație sovietice când s-a produs destalinizarea vieții social-politice și au apărut semne ale revenirii la normalitate în universități. În 1967 eu am simțit acest aer proaspăt pentru învățământul superior economic pentru că:

- s-a înființat Academia de Studii Economice în loc de ISEP V. I. Lenin;

- a fost recunoscut managementul ca știință;

- a fost recunoscută cibernetica economică pe plan național;

- rolul politicului s-a diminuat simțitor și ca ore consumate;

- noua regrupare a profesorilor cu pregătire solidă a intrat în ascensiune;

- admiterea studenților s-a făcut preponderent după medii la examene;

- ponderea dosarului în admitere s-a diminuat simțitor;

- criteriile valorice au apărut peste tot în universități.

Trebuie să remarc faptul că numai aceste considerente au dus la evoluția mea, inclusiv la intrarea ca asistent universitar stagiar în ASE la Facultatea de Cibernetică, media fiind esențială.

Despre învățământul universitar și despre studenți trebuie să specific:

- durata faccultății de 5 ani cu schimbare după 1977 la 4 ani din spirit de economie;

- exigența deosebită și curățenia datorată rigorilor comuniste;

- exercitarea stagiilor bazate pe recomandări a dus la o ierarhizare valorică destul de corectă;

- stagiile de practică în producție care aveau caracter real, neformal și efectiv;

- practica agricolă cu implicații profunde în formarea caracterelor la tineri;

- absența cvasitotală a pilelor la examene și evaluările încărcate de obiectivitate;

- asigurarea unei transparențe aproape totale în derularea tuturor activităților;

- funcționarea unor standarde de disciplină bazată pe rolul statului;

- obligativitatea prezenței la cursuri și seminarii;

- fondul de timp de școală săptămânal de 36 de ore.

Chiar dacă în comunism au fost încercări disperate de a face din tinerii din universități niște roboței, adică oameni de tip nou, înregimentați în dogmele socialismului științific și recitatori ai documentelor de partid, realitatea a fost cu totul alta, căci studenții aunformat tot timpul acel detașament de oameni care erau cu un pas înaintea celorlalți fie în înțelegerea lucrurilor, fie în abordarea diferită a situațiilor. Închiderea și deschiderea necontrolată corect a robinetului cu libertățile au avut ca dar acutizarea raporturilor dintre studenți și comunismul lânced, generator de sărăcie, ceea ce a dus la forme de protest dintre cele mai fine în societate, în niciun caz de dimensiunile pe acre și le arogă așa-zișii opozanți de paie ai regimului ceaușist.

(18 septembrie 2017)

Costul improvizațiilor

Zilele acestea ne-au arătat cât de mici suntem în fața naturii deslănțuite. Am zăcut cum duminică 17 septembrie 2017 orașul martir Timișoara a fost mătura de furia vântului care a bătut cu peste 120km pe oră. A fost mare nenorocire acolo.
Și în copilăria mea am văzut furtuni cu grindină și cu vânt care culca pomii  și nu se mai vedea la 10 metri. Cum la noi, după război mulți viteji s-arată, evident au apărut tot felul de indivizi care arătau cu degetul spre anumite direcții, pentru că obicei mai tâmpit ca acela de a căuta și mai ales de a găsi vinovați noi nu avem altul.
Toate televiziunile care ar fi trebuit să aibă emisiuni despre cum să se comporte oamenii pe timp de furtună, pe timp de vânt și pe timp de căderi de grindină, s-au întrecut în a arăta cele mai mari mostre de subcultură care aduce rating, bani și rău populației. Acum, cu lipsa de moralitate cunoscută ultor jurnaliști, au prezentat:
- copaci căzuți;
- acoperișuri plutind;
- mașini distruse;
- construcții demolate;
- străzi în dezordine;
- oameni disperați;
- saloane cu răniți în spitale;
- natura dezlănțuită;
- durere nemărginită.
Niciun cuvânt nu am auzit despre lipsa emisiunilor educative care ar fi trebuit să fie din anii în care se produceau frecvent tornade, vijelii și inundații.
Nu am auzit niciun cuvânt din care să rezulte că acele acoperișuri care au zburat de pe case sunt de fapt niște improvizații făcute în dorul lelii, doar pentru a încasa niște mulți bani și a bifa un ceva făcut de mântuială de miște tipi neprofesioniști, fără calificare dar cu sete de îmbogățire.
N-am auzit niciun cuvând despre copacii prăvăliți ale căror coroane nu au fost îngrijite, deși sunt inși plătiți pentru așa ceva și nici despre copacii cu trunchiul putregai care trebuiau scoși din pământ de mult și înlocuiți cu copaci tineri. N-am auzit nimic nici despre faptul că sunt copaci cu tulpina fragilă care peste tot trebuie sprijiniți cu niște țăruși bine fixați în pământ.
Cred că educația civică joacă un rol esențial și televiziunile, școala, administrația, poliția trebuie să fie cu un rol activ. Nu-mi amintesc ca în Codul Rutier să existe un capitol privind comportamentul șoferilor în situații meteorologice extreme, din care să rezultă că șoferul trebuie să se oprească și să se protejeze dacă plouă prea tare, dacă ninge prea abundent sau tot așa.
Nu am văzut pe niciunde spus cu claritate ce se întâmplă cu mașinile neasigurate în caz de calamitate, căci este cu mult mai ușor să stăm cu capul în nisim așa cum stîtea struțul, că bănuiesc că și el și-a schimbat obiceiurile de când a fost aclimatizat la noi în țară.
Viața aceasta extrem de dură ne arată că trebuie să facem schimbări radicale și să eliminăm superficialitatea, improvizațiile, iar acel nefericit merge și așa, trebuie să dispară cu desăvârșire din mintea noastră pentru totdeauna.
Viața ne aratî că trebuie să fim solidari și în loc de a căuta vinovați pentru a zice că-i pedepsim, dar ca întotdeauna este pedepsit acarul Păun, mai bine am da mâna cu toți și solidari să trecem la fapte ca orice stihie a naturii să ajungă să aibă efecte dintre cele mai mici. Oamenii să aibă educația corespunzătoare, clădirile să fie foarte solide și în clipele cele mai grele nimeni să nu intre în panică și să acționeze cu calm, pentru a lua cele mai bune decizii pentru el și pentru cei din jur.

(18 septembrie 2017)

Comuniștii și elevii

În România comunistă erau elevi de școli:

- generale;

- profesionale;

- medii sau liceale;

- postliceale;

- medii-tehnice.

Toți elevii se distingeau de toată cealaltă tinerime prin faptul că:

- elevii purtau costum uniformă bleumarin;

- fetele purtau sarafane bleumarin care le acopereau genunchii;

- băieții aveau șepci, fetele banderolă și batic;

- cămășile lor erau bleu deschis;

- identificarea se făcea după matricola obligatorie pe brațul stâng;

- tunsoare scurtă fără freză la băieți;

- părul strâns sau cu cozi la fete;

- părul nu se vopsea;

- sprâncenele nu se pensau;

- nu se purtau piercinguri niciunde;

- nu se folosea ruj sau tatuaj pentru buze;

- nu se punea botox în buze;

- băieții nu se tautuau;

- fumatul era interzis, iar indisciplinații erau pedepsiți;

- elevele gravide erau rarissime;

- elevii nu aveau telefoane mobile căci nu existau;

- elevii nu se băteau în clasă;

- veneau la școală cu autobuzul sau pe jos;

- nu am auzit ca elevii să-și bată profesorii;

- mergeau la școală să învețe, toți gândind la viitorul lor.

În vremea mea, nu exista meditații și nici meditatori. Din când în când profesorii de matematică, de fizică. de chimie sau de română făceau pregătire la școală cu elevii cei mai buni pentru olimpiadă sau îi ajutau să devină rezolvitori de probleme la gazeta de matematică sau la gazeta de fizică și chimie. Nici caiete speciale nu existau și culegerile de probleme erau câteva, dar făcute de somități, fără a fi un business, căci în librării cărțile aveau prețuri foarte mici. Nu erau pe atunci nici teme de vacanță, iar ceea ce se învăța, învățat era, căci memorarea nu-și avea locul nici măcar la istorie și foarte puțin se memora la geografie. În rest, elevii trebuiau să învețe, adică să construiască totul logic, experimental, cu demonstrații și cu gândire creativă, ceea ce a dat soliditate cunoștințelor acumulate.

Comuniștii puneau accent pe faptul că elevii trebuiau să știe niște lucruri foarte bine, nu multe, dar cele de bază trebuiau știute foarte bine. Despre temele de acasă trebuie spus că acestea nu erau nici multe și nici costisitoare. Accentul cădea pe înțelegerea lucrurilor și niciodată pe cantitate, pe rezumate memorate și pe zeci și zeci de exerciții identice făcute în stilul roboților, repetitiv.
În acele vremuri:
- nu existau atât de multe vacanțe;
- erau sancționate abateri precum mersul la meci sau la biserică;
- se făcea școală în toate zilele, mai ales în cele de sărbătoare, căci statul comunist era ateu;
- elevii din cămine aveau meditații zilnice și obligatorii pentru pregătirea temelor pe a doua zi;
- pregătirile de examene cu profesorii se făceau pentru toți elevii, fără bani, la clasă;
- absențele motivate sau nemotivate erau contorizate strict;
- elevii își respectau profesorii și profesorii își apreciau elevii;
- vocabularul elevilor nu era nicicum atît de colorat ca acum;
- părinții aveau încredere în profesorii elevilor pe care îi respectau;
- nu existau ocazii ca miliția să intre în clase să facă ordine;
- nu se pomenea de elevi drogați în școlile comuniste;
- nu existau salturi artificiale ale mediilor ca să promoveze oricum elevul.

În niciun caz, după terminarea liceului în vremea comuniștilor, cred că dintr-o sută de absolvenți dacă li s-ar fi dat o dictare ceva mai complicată, nu cred ca 10% să fi făcut greșeli impardonabile. Acum, elevii care au teme de vacanță, lucrează probleme cu zecile pe zi, dacă după terminarea liceului sunt puși să scrie după aceeași dictare, sunt sigur că nu mai mult de 40% scriu ce trebuie, alți 30% fac greșeli mari, dar restul de 30% nu știu să țină pixul în mână să scrie. Știu ce spun că am fost președinte de BAC și înainte de 1989 și după.

(18 septembrie 2017)