51%

Văd cum toată lumea de la noi se vaită cum că supermarketurile aduse de străini le fac numai și numai rău. Eu, după umila mea părere știu că avem în topul milionarilor cel putin 300 de persoane care ar avea resurse să dezvolte rețele de supermarketuri autohtone, dacice ca să fiu mai exact. Văd cum producătorii de lapre se plâng cu lacrimi de crocodil că laptele lor nu se cumpără, că produsele alimentare se fac cu materii de aiurea. Nu mă apuc eu să judec pe nimeni, dar EU gândește corect, că cel mai bun producător agricol iese învingător dacă:

- aduce marfă de foarte

- oferă produse la prețuri foarte bune;

- știe să se prezinte;

- are un minim de respect față de clienți;

- nu este prea influențat de factori perturbatori;

- face aprovizionare ritmică;

- satisface exigențele cererii și ofertei.

N-am să uit niciodată pe drăgălașul producător autohton care umplea galantarele aprozarelor cu cartofi lini de noroi. N-am să uit niciodată pe vânzătorii de varză din Dâmbovița care mă priveau cu o aroganță de nedescris și erau în stare să mă și jupoaie pentru a=și umple ei buzunarele. N-am să uit niciodată pe producătorii de țuică din Richițele care botezau licoarea și apoi o amestecau cu sodă caustică. N-am să uit niciodată furia țăranilor de lângă Rm. Vîlcea când defrișeau livada de meri pe rod a unei ferme pomicole celebre. N-am să uit în ruptul capului setea țăranilor cu care dezmembrau rețeaua de irigare a ogoarelor și foloseau tuburile pentru treburi gospodărești. N-am să uit îndârjirea cu care țăranii de lângă un sat învecinat cu autostrada A1 au demolat clădirile unde se adăposteau utilajele unui SMA. N-am zis niciodată că SMT-urile, CAP-urile, SMA-urile comuniste trebuie să continue. Dar nu am să fiu de acord niciodată să se acționeze ca Nero când a dat foc Romei, să se distrugă totul, pentru a juca pe ruine.

Așa că mai ușor cu văicăreala și cu protecția artificială a produselor românești. Lucrurile sunt foarte simple și anume:

- mai mulți milionari să se grupeze și să facă ferme pentru producție agricole;

- să fie folosite tehnologii avansate și forță de muncă de înaltă calificare;

- să dezvolte alți milionari rețele de achiziții și de stocare;

- alți milionari să se apuce să construiască supermarketuri;

- alți milionari să dezvolte producție bazată pe materii prime autohtone;

- să se închidă ciclul și să se obțină autonomie față de oricine altcineva.

Numai că aici intervin riscuri destul de mari, pe care sunt sigur că niciun milionar cu scaun la cap nu vrea să și le asume, pentru că agricultura e grea, are particularități și nu aduce profituri nesimțit de mari așa cum vin din alte domenii. Orice altă variantă n-are valoare și a sta cu ochii spre cer sau văicărelile nesfârșite, nu aduc nimic. Atât timp cât produsele vin de pe alte meleaguri și aici nu se mișcă un par, mare lucru nu se va face. Pentru a vedea lipsa de patriotism și de onoare amintesc numai două lucruri:

- s-au vândut străinilor peste 30% din pământul arabil al patriei;

- în fiecare oră se defrișează 3 ha din pădurile patriei;

- profitul băncilor străine este repatriat integral;

- marile privatizări au fost făcute în defavoarea românilor.

Culmea este că se încearcă soluții, dintre cele mai nepotrivite pentru contextul european, așa cum este legea celor 51% produse românești care trebuie să se găsească în rafturile supermarketurilor, adică mere atacate de dăunători, cartofi plini de pământ, fasole cu gunoaie în ea, varză mâncată de omizi, cireșe viermănoase, roșii fleoșcăite și multă, foarte multă obrăznicie, aroganță, murdărie, ca în piețele agro-alimentare de peste tot.

(05 martie 2017)

Catastrofa televiziunilor de știri

Toată lumea știe că televiziunile de știri:

- trăiesc din reclame;

- vând informații;

- organizează talk shouri;

- iau interviuri;

- moderează teme.

Toată lumea știe că televiziunile de știri trăiesc din:

- noutăți;

- diversitate;

- capacitatea de a fi aytactive;

- șocuri;

- rapiditate;

- omniprezență;

- dinamism;

- adaptabilitate.

Observ de la un timp o situație absolut impardonabilă la televiziunile de știri concretizată prin:

- reluarea plictisitoare de subiecte foarte vechi;

- discrepanța dintre anunș și subiectul propriu-zis;

- utilizarea obositoare a șabloanelor;

- excesul de cuvinte în texte;

- preluări simultane a acelorași știri;

- transformarea banalului în situație de excepție;

- accentul pe fapte și personaje negative;

- repetări obsesive a detaliilor nesemnificative;

- prezentarea de vorbe care nu dau nimic detaliat;

- tratarea de sus a telespectatorilor ca și cum aceștia chiar înghit orice;

- invitarea acelorași personaje cu idei fixe;

- nerespectarea invitaților, impunându-le puncte de vedere aiuritoare;

- tratări părtinitoare pe față, vorbind totuși de imparșialitate.

Exact așa s-a întâmplat și cu presa scrisă, care prin autosupraapreciere a ajuns să fie de calitate absolut îndoielnică și lumea nu a mai cumpărat ziarele. Un public nu are cum să fie păcălit cu abordări nerealiste, care pornesc de la personaje care niciodată nu au dovedit că sunt în stare de ceva, decât pur și simplu de a fi simbriași în slujba cuiva, adică slugi de cele mai multe ori.

Televiziunile de știri, în scurt timp, vor avea soarta presei scrise, atât timp cât în mediul online există soluții cu mult mai bune, iar propaganda, dacă nu-și adaptează rapid instrumentele, va face exact ceea ce a făcut cu ziarele tipărite, adică va duce în faliment aceste televiziuni. Azi, am văzut primitivismul cu care TOATE televiziunile au abordat, acum la comemorarea a 40 de ani de la cutremurul din 4 martie 1977 acest tragic eveniment. Penibile, anoste și groaznice au fost emisiunile, de parcă timpul a rămas în loc și doar Nicolae Ceaușescu mai trebuia să apară în direct să glăsuiască ceva, căci totul a fost în tonalitatea și linia de atunci.

(04 martie 2017)

Responsabilizarea, condiție esențială în orice

Dispar contracte. Se fac lucruri inutile. Se amână lucrările. Se încheie adiționale. Nimeni nu caută cauze și ridică din umeri atunci când este vorba de efecte. Observ cu oarecare surprindere existența unor situații hilare exactv acolo unde acestea nu-și au locul și nici rostul. 

Deși istoria contractelor este destul de lungă și bogată în întâmplări, se petrec lucruri dintre cele mai bizare, precum:

- semnăturile nevalide fiind, contractele curg;

- dispar formele finale ale contractelor;

- se vorbește de contracte prost negociate;

- lipsesc aspecte esențiale din structura contractelor;

- neclaritățile legislative se reflectă în contracte;

- nu apar elemente de identificare și responsabilizare;

- garanțiile fie că lipsesc, fie că sunt minimale;

- despre sancțiuni și efecte pe termen lung nu se vorbește.

Oricine are curiozitatea de a analiza parcursul unor contracte va avea revelația să vadă că există aspecte care zguduie și cele mai pesimiste abordări, căci responsabilizarea este trecută pe un plan terțiar, planul secund dar și cel cu poziția primă fiind ocupate de interese absolut obscure. Cine crede că un ins se luptă să ocupe o poziție doar pentru o indemnizație subțire, simbolică și nesemnificvativă, se înșeală amarnic. Totul stă în pix, adică în semnătură și nu am cum să-mi imaginez domeniile faraonice apărute în cele mai banale zone, prin cinste, respectarea legilor și prin dorința de a face bine colectivităților.

Dacă maneliștii afișează opulență și bani care sunt adunați cu fărașul, gulerele albe au modalități mult mai rafinate, mai ocolitoare și cu mult mai eficiente, nepresupunând prestări de munci istovitoare.

Consider că stagnarea care se manifestă aici și acum nu are cauze profunde, ci presupune o schimbare de abordare prin:

-  introducerea de criterii riguroase;

- asigurarea transparenței totale;

- condiționări privind plățile;

- audit permenent;

- crearea contextului stimulativ;

- definirea restricțiilor de reziliere;

- definirea premierii progresive.

Ceea ce se petrece acum prin dansul șmecheresc într-un cadru legislativ, prin ambiguitate dusă la extrem, arată de fapt o abordare generalizată desprinsă din modul de a fi a unei părți din societate, căci societatea în ansamblul ei nu este formată din milionari de carton și din oameni fără onoare. Cei care sunt cealaltă parte, oameni drepți, puternici, răbdători până la un punct, privesc altfel lucrurile și anume:
- clar;
- distinct;
- direct;
- cuantificabil;
- dinamic;
- demarcat.
De aceea, se impune mai mult ca oricând:
- reguli clare;
- eliminarea verbului a putea;
- dispariția caracterului slugarnic;
- abordări ferme;
- evaluări pe criterii obiective.
Responsabilizarea este esențială, ceea ce determină ca oricine realizează ceva să știe din start că dacă face un lucru bun va fi apreciat, iar dacă face un lucru rău nu are cum să scape de rigorile legii care nu trebuie să fie cu caracter lejer de interpretare, cu formulări precum cea de până la X ani de pușcărie, ceea ce înseamnă că și zero este inclus. Iar intervalele trebuie să fie foarte strânse. Responsabilitatea este un lucru esențial, căci trebuie să se știe cu precizie șine:
- a propus;
- a aprobat;
- a executat;
- a auditat;
- a dat rezultatul.
Se observă cum comunități întregi, mai ales de la sate ridică din umeri când primarii lor cei aleși fac tot felul de năzbâtii. Ei își merită soarta pentru că se lasă păcăliți de parcă votul lor este o joacă. Ei o duc greu pentru că asta-și doresc. N-au drumuri asfaltate pentru că nu se implică. N-au canalizare pentru că acceptă orice li se vântură sub nas. Mulți fac pe neștiutorii, dar în realitate sunt numai niște oameni neimplicați, pentru că au foarte multe slăbiciuni. Responsabilizarea tuturor este esențială și dacă așa ceva se va întâmpla, nu vor mai exista primari care:
- să cheltuiască doar în beneficiul lor;
- să plece la Las Vegas, pe ruta Brebu-Arizona;
- să-și facă bust în fața primăriei ca în Belciugatele;
- să țină discursuri la etajul  primăriei neterminate din Afumați.
Am auzit ca în regulamentul de funcționare al CSM există procedura de alegere a membrilor acestui organism, dar nu există și modalitatea de a scoate de CSM pe cineva, în afară de cazul în care acela încalcă flagrant legea. Eu știam că principiul simetriei este esenția oriunde și că dacă cineva este ales în urma unui vot, tot în urma unui vor să și plece. Dar este tot o chestiune de responsabilitate.
Responsabilizarea presupune reguli clare și un mod clar de a aborda toate laturile unei activități ce presupune resurse fie importante, fie mai puțin importante. Tot timpul, orice text care se elaborează trebuie să răspundă la întrebări esențiale precum: - cine? - când? - de ce? - unde? - cât timp? - câți bani? - cum? - la ce? Orice altă abordare înseamnă un mod voit incomplet de a dezvolta și acum când problema șabloanelor și procedurilor este determinantă, nu mai există nicio scuză, iar lipsei de responsabilitate îi face loc incompetența..

(02 martie 2017)

#rezist

N-am să înțeleg nici în ruptul capului cum a apărut atâta mirare la nenumărați concetățeni ai mei referitor la ieșirea lumii în stradă. Este adevărat că s-a zis ceva despre locul unde nu se întâmplă nimic. Atunci când eram izolați, starea aceasta împietrită nu deranjea pe nimeni. Când există Internet, când lumea circulă și când telefoanele mobile au scurtat distanțele, tot ce este diferențe se amplifică exponențial și starea devine de nesuportat. OUG nr.13 a fost numai picătura care a făcut să dea pe dinafară paharul. Oamenii s-au săturat:

- să fie mințiți;

- să vadă cât și cum se fură;

- să simtă efectele nonvalorilor cocoțate în vârfuri;

- să nu aibă autostrăzi;

- să fie considerați cetățeni periferici ai Europei;

- să aibă în jur numai și numai gunoaie;

- să fie săraci și umiliți;

- să vadă cum unii își dau salarii nesimțite;

- să fie supuși nedreptăților;

- să vadă cum le trece viața fără niciun rost;

- să vadă cum alții evoluează și noi, nu;

- să fie năpădiți de lucruri începute și neterminate;

- să nu aibă alternativă;

- să vadă la fiecare pas numai și numai corupție;

- să fie lipsiți de speranță.

Foarte mulți care n-au înțeles, dar care sunt sigur că nici nu vor înțelege vreodată ceva, cred că cei ce ies în stradă să demonstreze sunt:

- manipulați;

- plătiți;

- dezorganizați;

- primitivi;

- neomogeni;

- incluți;

- agitați.

La o analiză mai atentă, se vede că acești oameni ieșiți în stradă pe ger sau pe ploaie, sunt animați de același ideal, adică doresc o schimbare cu adevărat revoluționară, cu mult mai profundă decât ceea ce a fost în Decembrie 1989. Iată că acumulările cantitative pe o perioadă foarte, foarte lungă, ce vine de dinainte de al doilea război, au atins nivelul la care se produce în societatea românească saltul calitativ spre un alt nivel, în care lucrurile trebuie să se schimbe radical. Sensibilitatea străzii a atins cote deosebite și nu va trece mult timp până la momentul în care oala sub presiune va exploda. Acum, nicio măsură nu mai are cum să stăvilească îndârjirea oamenilor. Semnalul cu manifestarea legată de decizia CCR vine să certifice această ipoteză. Nimic nu mai satisface exigențele străzii, iar Revoluția Franceză se va schimba ca model cât de curând, iar românul are undeva o clădire imensă pe ruinele căreia va dansa după imnul național, pentru că poporul s-a trezit.

Respect!

(03 martie 2017) 

Românul s-a născut poet

Așa cum italienii sunt cu toții câtăreți de operă, tot așa românul este poet. Fiecare dintre noi scrie poeme în sinea lui. Unii le publică, alții le recită, alții le cântă și nenumărați dintre noi le trăim intens. Lucrurile nu au nimic dramatic până aici pentru că este vorba de sensibilitatea, de vocația și mai ales de ceea ce vrea fiecare de la el. Lucrurile devin dificil de abordat atunci când nu există explicații decente la chestiuni care sunt evidente și care arată un anume mod de a fi în cazuri precum:

- privatizări frauduloare;

- lipsa de autostrăzi;

- sistem educațional deficitar;

- ineficiență galopantă;

- nivel de trai dezastruos;

- noncalificare personal;

- analfabetism cronic;

- cheltuieli excesive.

Atât timp cât lupul este pus stăpân la oi, nu are cum să fie altfel. Acum se discută de CP și CPP cum că au articole neconstituționale. Toată lumea ridică din umeri. Se discută despre studiile de fezabilitate pe bandă rulandă, privirile sunt lăsate în pământ și timpul trece.

Românul s-a născut poet și de aceea a traversat milenii de istorie însoțit de legende dintre cele mai frumoase din câte există pe acest pământ. Numai că în ziua de azi nu este suficient. Cel ce crede că este poet, face următorul pas și anume crede că se pricepe la orice. Românul face orie, adică;

- improvizează instalații electrice;

- își repară singur mașina;

- realizează proiectul propriei vile;

- se apără singur în tribunal;

- mituiește în dreapta și-n stânga;

- se laudă, uneori peste măsură.

Firea de artist îl face ca oriunde se află, să abordeze lucrurile în felul lui, original, de unul singur și cu încredere. Sunt sigur că dacă:

- legile ar fi clare,

- coloana vertebrală ar fi chiar verticală,

- asumarea responsabilităților ar fi totală,

- obiectivele ar fi precize,

- nu s-ar fura așa de mult de la stat,

- s-a pune accent pe onoare,

multe dintre problemele de azi ar dispărea și trecutul apropiat ar fi privit cu nostalgie așa cum ne gândim la cum se trăia în epoca de bronz. Fără a-și pierde din natura sa de poet, românul un pic transformat, necârcotaș, pus pe muncă cinstită și încărcat de măreția istoriei căreia îi aparține în 10 ani ar face din această țară exact ceea ce ea este, adică Grădina Maicii Domnului.

(02 martie 2017)

O aberație: demisia de onoare

Am auzit din gura a nenumărați politicieni care își încep nu știu de activitate, că își scriu demisia de onoare, pe care o depun la șefii lor. Am cugetat îndelung până să scriu aceste lucruri, pentru că:

- onoarea nu și-o stabilește fiecare în parte, este ceva cu care se naște omul sau nu o are pur și simplu;

- omul are nenumărate calități, dar tot nenumărate defecte, toate  formâmd un echilibru fragil;

- ideia de a induce existența unei calități cu totul speciale devine forțată și neproductivă;

- a lăsa loc liber unei interpretări ușor vulgare, devine și desuetă și costisitoare.

Se știe că demisia este un act unilateral, cu un text scurt, fără explicații, iar decizia se ia în orice moment, astfel încât cel de depune o demisie nu devine nici erou, nici laș, nici nimic, pentru că respectivul:

- așa a considerat;

- a ales acel moment;

- a stabilit că i se potrivește.

Aș concluziona că demisia de onoare este:

- un non-sens;

- o aberație;

- un moft;

- o aiureală;

- demagogie pură;

- șantaj emoțional;

- ceva inutil.

Demisia nu are cum să fie un act de manifestare a onoarei, pentru că cine are onoare:

- nu demisionează;

- este luptător pînă la capăt;

- nu ajunge în acea postură;

- știe ce vrea de la el;

- nu caută subterfugii;

- stă drept;

- nu se terfelește;

- face lucrurile foarte bine;

- lucrează prin simetrie.

Am auzit despre demisie de onoare încă din zorii Revoluției, dar există numai câteva cazuri, numărabile pe degetele de la o mână în care unii și-au activat această aberație, căutând să arate că au ceea ce de fapt n-au avut niciodată, adică onoare. Există o strânsă corelație între onoare și onestitate. Un om de onoare este în primul rând onest. Cel care minte fără să clipească nu este nici onest și cu atât mai puțin nu are onoare. Așa cum sunt scoase în afara legii partidele naziste, tot așa trebuie scoasă în afara legii chestia aceasta cu demisia de onoare, iar cei ce folosesc așa ceva să fie pedepsiți aspru de lege, pentru a le ieși din minte să mai înșele când pe unii, când pe alții, vânzând iluzii.

(01 martie 2017)

Cu Dominic BUCERZAN despre matematică, informatică şi atletism

Voi realiza acest interviu in care, aşa cum am mai făcut, cel cu care discut, Dominic BUCERZAN va apare cu DB, iar eu Ion IVAN, cel care întreabă, apare cu II.

II: Dominic, ieri la ARAD a fost o surpriza totală să aflu că tu ai facut atletism. Când ai început? În ce ramură de sport ai activat?

DB: Am început sa practic sportul cu plăcere din clasa a-V-a, asta era prin 1968 şi ca orice copil care ajungea pe un stadion de atletism (atunci erau mai multe ca acum), am început cu alergări şi sărituri fără o probă preferată; competiţiile şcolare din acea perioadă te mobilizau şi îţi ofereau o atmosferă propice competiţiei. După ani de zile am ales să mă specializez in probele de alergări peste garduri.

II: Cum s-a împăcat sportul cu studenţia?

DB: Excelent. Efortul fizic produce o recuperare intelectuală nemaipomenită. În consecinţă, pot spune că efortul intelectual este potenţat de exerciţiul fizic. Pe de altă parte recunosc faptul că trebuie să-ţi gestionezi bine timpul disponibil şi timp  pentru discoteci nu prea mai ramîne.

II:Ce rezultate ai avut?

DB: Am început ca un sportiv oarecare fără perspective de sportiv de performanţă. Patru ani de zile rezultatele au intârziat sa apară. Dar făceam totul cu plăcere şi ambiţie; am avut şi norocul să intâlnesc un profesor şi om de exceptie, pe numele lui Traian Magheru care în ciuda performanţelor mele modeste la momentul respectiv a avut pasiunea si talentul de dascăl să stea cu mine multe ore in fiecare săptămână (fără să spere foarte mult –a recunoscut mai târziu). După 6 ani de muncă adevarată ( cel puţin 3 antrenamente pe săptămînă)  acumularea cantitativă a dat brusc rezultate în primăvara anului 1974 când, după un cantonament de iarnă cu o pregătire extrem de dură am ieşit pe pistă în primăvară cu rezultate care se clasau in primele 3 din ţară in probele de 110 m garduri şi 300 m garduri. În acel an am devenit şi campion naţional in proba de 200 m garduri. Din acel moment am rămas constant in primii 4 alergători de garduri din România toată perioada junioratului.

II: După terminarea facultăţii ai mai facut sport?

DB: Toată perioada facultăţii am continuat sportul de performanţă ( locul III la Campionatele Universitare ale României); din păcate o dată cu terminarea Facultăţii de Matematică din Timişoara – Specializarea Informatică am terminat şi cu sportul de performanţă.

Am încheiat etapa din viaţă dedicată sportului de performanţă dar sport am făcut şi voi face toată viata !

Acum joc tenis de 2 ori pe săptămînă, fac gimnastică în fiecare dimineaţă şi îmi petrec multe ore la sfîrşit de săptămînă pe dealuri cu ATV-ul .

 II: La ce te-a ajutat sportul în cariera ta?

DB: Competiţia sportivă te ajută cum puţine alte lucruri o fac, să inveţi să munceşti  de-adevăratelea, să ştii că nu poti trişa ( atletismul este un sport în care rezultatele sunt absolute, măsurabile chiar daca eşti în competiţie cu alţii), să strângi din dinţi şi să incerci să-ţi învingi limitele de moment, să inveţi să pierzi fără să poţi da vina pe altcineva, să ştii că după o infrângere ai o singură alternativă: să munceşti mai mult şi mai bine ! Astfel de lecţii aplicate în carieră nu pot duce decât la rezultate adevărate!

Formarea ca sportiv de performanţă m-a ajutat enorm toata viaţa, să lupt, să ştiu  să pierd dacă e cazul dar mai ales să am spirit si moral de învingător!

II: Ţi-ai facut prieteni printre sportivi?

DB: Lumea unui astfel de sport dur prin pregătirea care o presupune, leagă oamenii din interiorul ei chiar dacă pe teren ei sunt adversari. Prieteniile din acea perioadă au rămas pe viaţă.

II:Ce-i sfatuieşti pe cei care azi stau numai pe telefon şi pe tabletă?

DB: Citez: “Mens sana in corpore sano” – traduc: nu cunosc medicament mai bun decât mişcarea sub orice formă şi la orice vîrstă; nu am principial nimic cu internetul pe telefon sau tabletă, dar nu in loc de mişcare, nu in loc de a face ceva pentru perpectiva ta - orice iţi face plăcere, orice faci cu pasiune.

II: Informatica este sau nu compatibilă cu sportul?

DB: Pe scurt, în 1974 elev in clasa a-X-a la Liceul Ioan Slavici din Arad în  clasa cu profil de matematică am fost campion al României la atletism şi in acelaşi an, după ce am fost primul în judeţ la olimpiada de matematică, am avut rezultate bune la faza finală a olimpiadei şi am concurat in proba de baraj pentru selecţia in lotul naţional al României de matematică – m-am oprit aici. Atunci am vrut sa demonstrez multora că se poate face performanţă şi in sport şi in matematică. Nu vreau să detaliez acum cu ce eforturi – de aceea n-aş recomanda această demonstraţie ca un model de urmat, dar este un răspuns documentat la intrebarea Dvs.

II: Care a fost motto-ul tau de viaţa ca sportiv?

DB: Se poate mai mult !

II: Care este atitudinea unui sportiv în faţa succesului?

DB: Bucuria succesului in sport, în special într-un sport individual este greu de descris, dar a doua zi vei găsi sportivul adevărat tot pe pista de antrenament cu aceeaşi ambitie !

II: Există un management al succesului?

DB: Este o intrebare dificilă; consider ca este o chestiune foarte legată de individualitatea fiecărui om, de anturaj şi de particularităţile succesului inregistrat.

II: Există riscuri generate de succese?

DB: Pentru anumiţi oameni da, dar pentru cei adevăraţi nu este decât o confirmare a drumului ales şi un imbold de a merge mai departe cu mai multă energie, pentru că succesul îţi reîncarcă bateriile.

II: Colegii tăi din departament ştiu că tu ai fost sportiv de performanţă?

DB: Nu, cu excepţia unui coleg, profesor universitar în informatică cu care am fost coleg de stadion aproape toată facultatea – el aruncător de greutate cu rezultate foarte bune, Octavian Cira.

II: Studenţii tăi ştiu ca tu ai fost sportiv de performanţă?

DB: Am incercat să discut cu studenţii mei despre sport, despre pasiunea lor de a face sport şi după mai multe incercări dezamăgitoare pentru mine am renunţat.

II: Daca ar şti, crezi ca te-ar privi altfel?

DB: Din păcate prea mulţi dintre ei nu ştiu ce inseamnă practicarea sportului de performanţă şi atunci nu am riscat să sune a laudă şi am incercat sa mă apropii de ei pe alte direcţii.

Nu pot să trec aşa uşor peste părerea mea despre aplecarea studenţilor lor către sport – nu sunt vinovaţi.

Eu am trăit perioada liceului şi a facultăţii când multe te împingeau să faci sport, de la stadioane, de la atmosfera la orele de sport din şcoală până la aprecierile colegilor pentru un sportiv. Finanţarea sportului şcolar era o realitate concretizată în condiţii de antrenament, deplasare, alimentaţie.

Acum ajut cât pot financiar atleţii din judeţ să participe la competiţiile naţionale. Nu mai au asigurat nici transportul cu trenul la clasa a II-a, nici cei care au şanse majore de a urca pe podium la campionate naţionale !

În timp  lucrurile s-au schimbat dramatic, nimeni si nimic nu te mai împinge spre efortul de a face performanţă sportivă (şi nu mă refer aici la marea performanţă). Întreaga societate şi-a schimbat atitudinea faţă de educaţia sportivă a tinerilor din ziua de astăzi.

Consecinţele se văd şi se pot măsura în numărul de medalii olimpice in probele atletice comparativ între anii 1970- 2000 si astăzi ! Ma doare sufletul!

II:Când priveşti spre trecut, dacă ar fi s-o iei de la capăt, ce ai schimba?

DB: Nimic !

(01 februarie 2017)