Unde dai și unde crapă...

Noi suntem plini de principii. Cel mai mișto principiu este cel al egalității. Cine încearcă să introducă criterii de departajare, este acuzat că face discriminare. Numai așa se explică aberațiile pe care le trăim în fiecare zi și aparent nu avem nicio ieșire din labirintul în care singuri am intrat și în care căutăm să ne mișcăm legați la ochi.

Este știut că meseria de dascăl în mediul academic presupune ca persoana care îmbrățișează o astfel de carieră să fi trecut niște filtre dintre care enumer aici:

- să aibă o medie foarte mare, de cel puțin nouă,

- să aibă un comportament exemplar,

- să aibă trăsături de caracter care să-l recomande să lucreze cu tinerii studenți,

- să fie clar în exprimare,

- să dorească să se auto-perfecționeze toată viața,

- să aibă trăsături morale încât să devină model pentru studenții lui,

- să lucreze în echipe,

- să aibă disponibilitatea de a face cercetare științifică.

Vorbeam undeva despre lipsa de onoare. Din lipsă de onoare, criteriile și filtrele de selecție a persoanelor cu calități remarcabile sunt date la o parte și acced la poziția de cadru didactic în mediul academic persoane care nici pe departe nu îndeplinesc condițiile, dar care:

- au părinții profesori în universitate,

- își oferă serviciile șefilor influenți,

- doresc să ocupe un loc călduț,

- prin alăturarea la o gașcă își asigură evoluția,

- beneficiază de sprijin ocult pentru accedere,

- ocupă un loc și fac umbră pământului degeaba.

Peste tot în lume există niște reguli clare. O regulă este aceea că nu faci doctorat în universitatea pe care ai absolvit-o. O altă regulă clară este că după terminarea doctoratului nu te angajezi direct în universitatea unde ai susținut teza de doctorat. Există reguli din care dintr-o familie numai o singură persoană are posibilitatea de a lucra acolo. În spațiul mioritic, astfel de reguli sunt blamate ca fiind pure discriminări și de aceea sunt catedre unde soțul, soția, fiul, nora, cuscra și cuscrul sunt colegi, dar fiecare spune că dau dovadă de obiectivitate în derularea evoluției celuilalt.

Este natura umană păcătoasă, care nu are puterea și nici calitatea de a face departajări decente între aspecte favorabile evoluției unei structuri organizatorice și acele elemente care poluează dinamica structurii. Îmi amintesc cum la o deplasare la Bruxelles a unui premier mioritic, s-a produs o întârziere că muierea premierului a fost la shopping și s-a pierdut în admirația de produse mai mult decât programul îi permitea cu vreo 15 minute. Muiere tânără, ochi admiratori, inimă doritoare de țoale de îmbrăcăminte, dară. 

Pe principiul unde dai și unde crapă, la ora actuală se văd lucruri de un dramatism inimaginabil. Îmi amintesc cum în vremurile ceaușiste se zicea că dacă pe clădirea ICI cade o bombă, jumătate din comitetul central intră în doliu, ceea ce însemna că acolo printre cercetătorii remarcabili își făcuseră loc și pilele unor barosani din cc al pcr. Comparativ cu ceea ce era atunci, acum este totul la dimensiuni apocaliptice și nu mă apuc să iau la rând coafezele, stripteuzele, manechinele, starurile porno, amantele, fiii, fiicele, finii, nașii, nevestele, care ocupă poziții interesante pe bani adevărați în numele egalității de șansă, dar presa le-a amintit uneori fără vreo consecință în ceea ce privește asanarea vieții publice.


(01 mai 2023)

Acum nu mai există chiar nicio scuză

Înainte de 1989 pentru orice nu eram în stare să facem, găseam 1.000 de motive plauzibile. 
Dacă nu aveam inspirație și nu eram în stare să publicăm poeme geniale, dădeam vina pe regimul comunist, pe cenzura instaurată de acesta și anunțam că noi scriem opere autentice pe care însă le ținem la sertar. După 1989 am așteptat să se publice așa-zisa literatură de sertar, dar ea nu a apărut pentru simplul fapt că nu a existat așa ceva. Doar ne plăcea să ne miorlăim și să arătăm cu degetul spre alții pentru ce noi nu eram în stare să facem.

Înainte, mulți dintre soliști, unii dintre ei de o mediocritate strălucitoare, apăreau peste tot și se văitau că nu dispun de posibilitatea de a se manifesta. Uneori le dădeam crezare căci era dificil să dispui de o orchestră, de un studio încăpător și de mijloace tehnice de a face un disc pe celuloid unde să se afle muzica cu vocea ta cea mieroasă, interesantă, acaparatoare și mai ales specială.

Pe durata pandemiei am văzut actori care se smiorcăiau că nu mai au contact cu publicul, că menirea lor nu mai este împlinită, de parcă de pandemie aș fi fost vinovat eu, căci lamentările lor nu aveau un adresant clar definit și lăsau loc la interpretare care mă făcea să mă simt aiurea.

În opinia mea nu mai există nicio scuză pentru nimeni. Acum există mijloacele tehnice care permit manifestarea fiecăruia dintre noi, exact la nivelul pe care ni-l dorim. Singurele condiții sunt:

- să ne punem pe treabă,

- să dispunem de resursele care trebuie,

- să realizăm ce ne-am propus,

- să fim exigenți cu noi înșine,

- să dăm dovadă de creativitate,

- să nu ne mai văicărim,

Dacă o persoană are voce, se găsesc tot felul de negative. Sculele pentru înregistrări profesionale nu sunt deloc costisitoare și realizarea unui studio este la îndemâna oricui. Singura chestie este de a trece la treabă și punct. Nu mai există nicio scuză pentru cei care se cred cântăreți de talent că nu au cum să facă cunoscut ceea ce au cântat.

Dacă o persoană este talentată în a scrie, lucrurile sunt simple. Va scrie. Trebuie să aibă un calculator și o legătură la Internet. Există acum bloguri cu costuri zero de găzduire. Există rețele de socializare cu costuri zero. Deci, orice opera literară valoroasă ajunge la public, dacă ea există și aceasta este singura condiție. Nu mai există nicio scuză pentru cei care se cred scriitori de talent că nu au cum să facă cunoscut ceea ce au scris. 

Dacă o persoană se consideră mare actor, nu are de făcut altceva decât să ia o carte de poezii, să memoreze de acolo câte ceva și apoi să-și facă la un preț absolut accesibil, un studio și să se înregistreze recitând poezii. Își va dezvălui talentul, dacă are, postând înregistrările aproape profesional făcute pe orice rețea de socializare sau dacă are ambiție să-și cumpere un canal de Youtube și devine deja o persoană cunoscută, dacă stârnește interesul.

Dacă cineva crede că vrea să facă cercetare științifică, acum, nu mai are a se lamenta că nu găsește în bibliotecile din spațiul mioritic literatura cu care să se documenteze. Pe Internet, la prețuri modice, se găsește orice. Nu trebuie decât persoana cu înclinații de cercetător științific să se apuce de treabă, să se documenteze, să experimenteze și să obțină rezultate, iar posibilitatea de a face cunoscute rezultatele sunt nenumărate, de la grupurile de dialog, la revistele online, până la propriul blog unde chiar nu mai are nicio restricție de număr de pagini sau de formă de prezentare.

Concluzia: în momentul de față, nimeni nu mai are nicio scuză când se apucă să comenteze rămâneri în urmă, lipsa de productivitate, inspirația puțină sau invocarea oricărui motiv, căci nimeni nu mai are credibilitate în ziua de azi, când costurile de a produce și de a stoca orice volum de  conținut digital sunt nu mici, ci ridicol de mici și nu mai necesită profesioniști care să mișune în jurul artistului și a omului de știință, când aceștia au rezultate pe care să le facă cunoscute lumii întregi la costuri aproape de zero.


(01 mai 2023)

Numai fraierii se tem de inteligența artificială

Văd că inteligența artificială face valuri așa cum făceau calculatoarele acum 50 de ani. Oamenii se tem de inteligența artificială cum se temeau de calculatorul electronic care le va lua locul și vor fi concediați. Lucrurile s-au dovedit false, iar calculatorul electronic a adus o și mai mare nevoie de oameni care să programeze, care să întrețină și să administreze rețelele de calculatoare, dar care să și utilizeze aplicațiile informatice. 

Exact așa vor sta lucrurile și cu inteligența artificială. Ea va prelua lucruri din activitatea intelectuală a omului, dar nu-l vor înlocui în niciun caz. Cine are curiozitatea să vadă cum va fi în viitor, nu are altceva de făcut decât să vadă cum se lucrează acum și să adauge la ceea ce este acum și aplicații cu inteligență artificială și va vedea că apar lucruri spectaculoase, dar omul va trece să facă lucruri superioare calitativ în raport cu ceea ce el a făcut până acum.

Să zicem că solicităm realizarea unui capitol de teză de doctorat pe o problemă. Inteligența artificială ne va oferi un capitol excepțional, care însă are un mare defect: nu conține soluții originale. Deci, o dată cu introducerea inteligenței artificiale, nu vor mai face doctorat decât cei care sunt în stare să vină cu soluții originale. la doctorat nu sunt acceptate teze de doctorat de tip sinteză, căci sinteze face inteligența artificială. De aceea sunt speriați plagiatorii, căci doctoratul după generalizarea implementării inteligenței artificiale îl vor face doar cei în stare să creeze, căci inteligența artificială are acest mare defect: nu crează.

Dacă avem o aplicație care ne dă lista locațiilor de pe un traseu, aplicația înzestrată cu inteligența artificială are menirea de a analiza comentarii și de a ne furniza câteva trasee probabile, ținând seama de exigențele noastre, dar decizia ne aparține, capacitatea de rafinare a soluțiilor este la noi, iar realizarea excursiei, evident o facem noi. Inteligența artificială doar ne ajută să ne fie mai bine, nimic mai mult.

(01 mai 2023)

Teza de doctorat de pe vremea mea

N-am să înțeleg cum mama dracului ajunge la comisia de titluri academice o teză de doctorat plagiată. Tot timpul m-am întrebat:
- Ce a păzit conducătorul științific? El nu și-a dat seama că are în față o teză plagiată? Ce fel de conducător științific este acela pe care doctorandul îl duce de nas? Ce au păzit membri comisiei care au întocmit referate în calitate de specialiști în domeniu? Cum specialiștii din domeniu, care se presupune că sunt la zi cu literatura, să nu-și dea seama că au în față o teză plagiată?

Conducătorul științific al stagiului meu doctoral a gestionat până în cel mai mic detaliu:

- structura tezei mele de doctorat,

- modul de elaborare al capitolelor,

- soluțiile originale pe care le-am inclus în teză,

- capitolele tezei,

- pregătirea susținerii tezei.

Conducătorul științific al tezei mele de doctorat nu a lăsat niciun detaliu la voia întâmplării și de la început a condus stagiul doctoral la standarde foarte înalte, căci el era un om extrem de exigent și doctoranzii pe care și i-a ales erau oameni care au acceptat fără comentarii modul său de a lucrat.

Aveam pagini de imprimantă verso pe care scriam capitolele tezei și cu care mă prezentam la discuții cu conducătorul științific. Îmi notam tot ce trebuia să fac pentru viitor și numai după ce el era convins că aveam un capitol bun spunea să trec la următorul capitol. Deși lucram în învățământ, timpul alocat elaborării tezei de doctorat a fost de câțiva ani, zi de zi am rezervat câteva ore. De aceea nu am înțeles cum unii, care nu sunt deloc geniali sunt în stare să traverseze stagii doctorale ca vântul și ca gândul, ceea ce mă face să devin complexat, căci eu am făcut un doctorat î șase ani și am lucrat la teza de doctorat patru ani, de mă consider de cel puțin de 100 de ori mai tâmpit decât mulți dintre genialii dovediți ceva mai târziu în raport cu comparațiile mele, drept plagiatori notorii cu acte în regulă.

Mai am și acum un exemplar al tezei mele de doctorat. Chiar am început s-o scanez cu telefonul și probabil când o voi scana pe toată, o voi pune la mine pe portal, căci sunt tare mândru de ceea ce am realizat eu cu mintea mea de atunci, mai ales că fiecare pagină a tezei este nădușită la greu.


(01 mai 2023)

Examenele de la doctorat de pe vremea mea

Examenele din stagiul doctoral erau examene. În niciun caz nu funcționa bancul cu studenții de la Academia Ștefan GHEORGHIU, unde promovabilitatea cu note exorbitant de mari era obligatorie, banc ce zicea că un tip întreabă:
- Ai auzit că a căzut un student de la Ștefan GHEORGHIU?
- Cum așa?
- A căzut când ducea tava la cantină la banda de farfurii murdare, că s-a împiedicat.

Împreună cu conducătorul de doctorat era stabilită o bibliografie. După citirea bibliografiei conducătorul științific stabilea comisia. Comisiile mele de examene au fost formate din mari profesori, din care unii nu erau de la mine din universitate. Examenul avea două părți. În prima parte scriam răspunsurile la chestiunile date de membri comisiei și prezentam acele răspunsuri. În a doua parte urmau întrebările din care profesorii din comisie trebuiau să fie convinși că mă documentasem, că înțelesesem despre ce este vorba și că eram în stare să mă descurc pe problemele studiate.

Din punctul meu de vedere cele trei examene au fost cu mult mai grele decât examenele din studenție. Dacă la examenele din studenție aveam cursuri și paginile din cărți specificate de un singur profesor, la examenele din stagiul doctoral era vorba de o comisie și fiecare profesor avea cărți și articole care trebuiau citite, adică studiate în detaliu. profesorii erau specialiști autentici și dialogurile cu ei trebuiau să evidențieze că am studiat lucrări din domeniu, că am studiat materialele realizate de ei, ceea ce nu era deloc lejer, căci mersul în biblioteci și accesul la materiale cu circuit limitat era o adevărată aventură. repet: nicio bibliotecă nu împrumuta cărți rare pentru acasă și acele materiale trebuiau studiate la sala de lectură.

M-am considerat un norocos că am promovat cele trei examene, căci întâlnirile cu profesorii din comisii nu au fost deloc simple și deloc lipsite de mari emoții, deși muncisem din greu pentru a mă prezenta cât de cât onorabil în fața lor, dar peste tot este loc de mai bine și în orice moment apar necunoscute care joacă feste, mai ales că pe profesorii din comisii îi vedeam cel mult pentru a doua sau a treia oară, din care unele dăți erau acelea în care fusesem pe la conferințe și ei fuseseră la conducerea secțiunilor unde am prezentat lucrare. Nu știu dacă era bine sau dacă era rău, dar știu că m-am bucurat enorm când am fost anunțat că am promovat și ultimul examen din prima, ca pe celelalte.


(01 mai 2023)

Referatele de la doctorat de pe vremea mea

Referatele de la doctorat, trei la număr erau lucrări de cercetare, făcute cu trudă. Ele erau rezultatul unei munci intense depuse pe un interval de cel puțin 6 - 8 luni de zile. Pentru documentare trebuia mers în biblioteci și stat acolo pentru studiu ore în șir, căci nimeni nu împrumuta cărți unicat din bibliotecă nici cu aprobări speciale. După documentare urma elaborarea referatului după o discuție cu conducătorul științific, discuție care nu avea nimic formal, căci nu exista conducător de doctorat care să coordoneze o teză unde el nu era maestru și unde el să nu știe cele mai mici detalii despre domeniu, despre literatură și despre realizările de ultimă oră pe aceeași temă sau din același domeniu.
O formă finală a manuscrisului era citită de conducătorul științific și se mergea la dactilografierea referatului numai și numai dacă aveai acordul conducătorului științific.
Referatul se depunea în catedră cu cel puțin o lună înainte de susținere și se stabilea data susținerii, iar colegii erau în cunoștință de cauză când se prezenta referatul. Eu am susținut trei referate în catedră și nu am cuvinte să descriu emoțiile pe care le-am avut, căci una este să te prezinți în fața unor necunoscuți și cu totul altfel stau lucrurile când vorbești în fața colegilor. Nu exista nimic formal în derularea susținerii referatului, iar în final se supunea la vot și referatul era fie admis de colectivul catedrei, fie respins. Eu am avut marele noroc să-mi fie acceptate cele trei referate, dar am tremurat pentru aceste rezultate, deși muncisem foarte mult la elaborarea lor și la prezentare.
Mie mi-a zis conducătorul științific despre referate că este bine să am o structură detaliată a tezei și referatele să fie bucăți din teză pe care să le încorporez fără prea mare dificultate. Am discutat de fiecare dată cu profesorul care era conducătorul științific și m-am ținut de acest sfat și mi-a prins nu bine, ci foarte bine, că nu am muncit de două ori pentru ac face același lucru.

Cred că dacă aș mai avea acele referate, nu mi-ar fi deloc rușine cu ele, căci atunci, cu capul pe care-l aveam și cu ambiția de om de sub 30 de ani, am muncit din greu să le realizez și dacă atunci mă mândream cu ele, chiar și azi m-aș mândri cu acele referate, deși aș privi cu nostalgie totul, dar nu mi-ar fi deloc rușine, căci știu că am făcut tot ce am fost eu în stare atunci pentru a le face.

(01 mai 2023)

Admiterea la doctorat de pe vremea mea

Admiterea la doctorat nu se referea la lumea de pe stradă. Nici nu le trecea prin cap absolvenților de facultate mediocri să facă un doctorat, căci pe vremea mea oamenii:
- își vedeau lungul nasului,
- se uitau în oglindă,
- se mai respectau pe ei înșiși,
- aveau simțul măsurii și pe cel al penibilului,
- se raportau la o scară a valorilor nescrisă.

Ca și acum, admiterea la doctorat se făcea printr-un colocviu. Era afișată o bibliografie destul de complexă. Se întocmea un dosar, dar în centrul procesului era conducătorul de doctorat. Era de neconceput să te prezinți la colocviul de admitere fără să fi avut o discuție cu viitorul conducător de doctorat. Acesta era un fost profesor care te cunoștea de la cursuri, de la seminarii, de la cercurile de cercetare științifică studențească și musai trebuia să fi avut o notă forte bună la disciplina lui. Conducătorul de doctorat trebuia să fie convins că:

- ai niște preocupări pentru un domeniu,

- ești în stare să finalizezi cu susținerea tezei de doctorat,

- ai caracter și nu ești conflictual,

- accepți lucrul în echipă,

- ești ambițios, concentrat și determinat.

Colocviul propriu-zis consta într-o discuție a membrilor comisiei, formată din profesori, conducători de doctorat la rândul lor, care prin întrebările pe care le puneau căutau să-și dea seama că viitorii doctoranzi au ingredientele de care ei au nevoie pentru a derula stagii doctorale de succes. Admiterea la doctorat era un lucru extrem de greu căci presupunea o serie de pași greu de făcut. Era necesară o recomandare de la locul de muncă obținută cu majoritate de voturi. Un profesor trebuia să dea o recomandare semnată, care nu era deloc formală, căci el garanta că viitorul doctorand este cel care este în stare să deruleze stagiul doctoral cu succes.

Nu vreau să descriu cum a fost la mine admiterea la doctorat, căci deși comisia era formată din profesori pe care îi cunoșteam, eu un tip la 24 de ani mă vedeam în fața unui pluton de execuție, iar mitralierele erau întrebările ce mi s-au pus și la acre trebuia să răspund cât mai convingător. Era o atmosferă foarte serioasă, deși numărul de candidați nu era deloc mare, dar colocviul de admitere era un filtru extrem de dur, ceea ce explică numărul destul de scăzut al ratei de insuccese ale conducătorilor de doctorat. Când mă gândesc care au fost doctoranzii celui care mi-a fost conducător de doctorat, mă simt și acum la fel de norocos ca în ziua în care mi s-a comunicat că am fost admis la colocviul de admitere.

Pe vremea mea veneau să dea admitere la doctorat cel mult primii 10 absolvenți din fiecare promoție, căci media de la absolvire conta foarte mult și mai conta activitatea de cercetare științifică desfășurată precum și participările la conferințe. În vremurile acelea era foarte dificil să publici cărți și articole ca tânăr cercetător, chiar imposibil dacă mergeai solitar în acest demers. Chiar legea genera o selecție impunând tacit criteriul de medie de absolvire, căci probabil viața arătase că un absolvent de media 6(șase) este extrem de dificil să deruleze un stagiu doctoral și să elaboreze o teză de doctorat cu soluții originale, care la o evaluare rapidă ar trebui să fie de peste 9,50 ca valoare. Saltul ar fi prea mare, căci media de 6(șase) nu rezultă dintr-o majoritate de note de 9 și de 10 ca să zic așa.

Mai era pe vremea mea un element important: nu făceai doctoratul într-un alt domeniu decât cel unde ai terminat facultatea, totul fiind o chestie de bun simț. Nu ai cum să fii doctor în ceva de care nu te-ai preocupat serios cel puțin cinci ani ca studiu. Zic și eu.



(01 mai 2023)