Wednesday, May 23, 2018

7 mijloace de a distruge un partid


Există nenumărate mijloace de a distruge un partid, dar dintre acestea 7 sunt cele mai importante.
Primul mijloc este de a defini o strategie anacronică a partidului, care să nu aibă nicio legătură cu mersul societății.
Al doilea mijloc este de a avea lideri incapabili dar setoși de putere care nu sunt instare să-și asume nimic.
Al treilea mijloc este de a deconta toate gafele politice, inclusiv cele făcute de alții în actul de guvernare, din mândria de a fi unicul conducător.
Al patrulea mijloc de a distruge partidul este existența unei lupte interne continuă pentru putere între tabere sensibil egale ca pondere, lucru care generează un proces de măcinare a potențialului de dezvoltare.  
Al cincilea mijloc de a distruge partidul este vehicularea lucrurilor din trecut ca singurele elemente prin care partidul se prezintă, fără a veni cu elemente ce prefigurează viitorul
Al șaselea mijloc de a distruge partidul este recursul la morală în contextul în care prin tot ceea ce se întâmplă în partid și în afara lui, se dovedește contrariul.
Al șaptelea mijloc de a distruge partidul este de a lua decizii care lovesc în pungă pe cetățeanul votant, care nu va uita niciodată acest mare necaz care s-a abătut asupra lui și nu va mai acorda votul celui care i-a făcut marele rău.
Distrugerea unui partid nu este un proces lent, dar extrem de lentă este reconstrucția partidului și de aceea în cele mai multe cazuri sunt acceptate fie absorbția, fie fusiunea. Odată intrată în conștiința publică eticheta de partid corupt sau de partid rău sau de partid extremist, niciodată nu se va produce rebranduirea partidului, indiferent de carisma liderului nou care îl va conduce. Și în 1965 PMR are era etichetat ca partid al colectivizării sângeroase, a schimbat numele în PCR căci lumea cam uitase că victoria revoluției comuniste în țara noastră venise cu tancurile rusești o dată cu Armata Roșie și o mână de comuniști câți număra partidul atunci.
Să luăm exemplul PNȚCD care din mare partid istoric a ajuns acum un partid simbol, deși are un sediu impozant în buricul târgului. Nu are un lider marcant. Trăiește din trecutul glorios al înaintașilor și în umbra marelui Corneliu COPOSU. Când a fost la guvernare, acest partid a avut stindardul dreptății, al corectitudinii și al cinstei. Măsurile luate nu au fost nici eficiente și nici de un real folos pentru economie. Lupta cu corupția a fost un eșec, dacă ne amintim că au fost găsiți niște corupți în persoana unui controlor de tren care luase mită de la o băbuță o sumă infimă și respectiva, ca mituitoare. Este exace se întâmplă cu corupția de azi, în care cei care se autodenunță rămân cu milioanele. Mai este găsită o coruptă care a dat unui doctor 10 ouă, este adusă cu mascații la București. cele 10 ouă făceau 6 lei, adică 1,5 euro, iar mecanismul pus în mișcare făcea undeva la 30.000 de euro. Asta da, eficiență, bre!

(23 mai 2018)

Tuesday, May 22, 2018

Promisiuni și fapte

Am văzut cum un primar i-a sprijinit pe unii:
- băgând apă pe străzile lor,
- asfaltându-le străzile,
- dându-le pachete în anumite zile,
- izolându-le blocurile,
- văruindu-le blocurile,
- ajutându-i cu copiii la școli,
- construindu-le o grădinișă,
- făcându-le un economat.
Când a fost cu votatul, primarul se și vedea ales de cei pe care-i miluise din toate puterile lui. La numărătoarea voturilor, i-am văzut moaca respectivului primar, cum căzuse brusc. Acolo el a luat cele mai puține voturi, undeva sub 5%. peste tot în celelalte circumscripții el a obținut peste 25%. A și fost reales. Lecția învățată este că promisiunile bat faptele.
(22 mai 2018)

Președinți învinși


Președintele Ion ILIESCU a fost învins de propriul partid.
Președintele Emil CONSTANTINESCU a fost învins de sistem.
Președintele Traian BĂSESCU a fost învins de propriul caracter.
Președintele Klaus IOHANNIS va fi învins de propria-i tăcere.





(22 mai 2018)

Ce rămâne-n urma lor?


Așa cum au curs și curg lucrurile, după președinții noștri nu rămân nici fapte de viteșie nici realizări monumentale, ci doar ziceri precum:
- după Ion ILIESCU: măi animalule și măi dragă, 
- după Emil CONSTANTINESCU: CNAICo, COCOPO, COCOPA,
- după Traian BĂSESCU: găozari, iarna nu-i ca vara, ăla mic cu capul mare,
- după Klaus Iohannis: țopăiala fiscală, penali, guvernul meu.
Ce bine ar fi fost dacă aș fi zis: uite, după unul dintre ei ar fi rămas o autostrada, un stadion sau măcar un ceva acolo care să-mi amintească de el.. Fiecare dintre președinți a rămas prizonier în Palatul Cotroceni și nu s-a constituit în factor mobilizator de construcție, care să facă lucrurile să se miște. Toți s-au considerat undeva sus, care supraveghează și contorizează greșelile celor mititei. Rezultatul a fost cel care se vede cu ochiul liber, adică lipsa progresului, stagnarea sau chiar rămânerea în urmă. Lipsa de viziune macroeconomică face ca funcția și milioanele de voturi să se piardă în nimicuri, în acțiuni mărunte, dispersate și fără o finalitate majoră. 
Ce trist!


(22 mai 2018)

Cum mama dracului (II) !


În timpul lui CEAUȘESCU se construia în România, nu glumă. Dar și printre constructori se găseau unii care nu-și onorau deloc meseria. Ca să zică ceva despre respectarea planului, blocul în care locuiam, cel cu 6 scări, avea date în folosință apartamentele scărilor 6, 5 și 4. Scările 1, 2, 3 erau în lucru. Așa că venind spre casă vedeam cum muncitorii lucrează la apartamentele viitorilor mei vecini. S-a întâmplat că într-o zi, venind spre casă, am văzut cum unul cu o basculantă plină cu stive de geamuri prinse înschelete de lemn pentru a nu se sparge, a vrut să descarce acele geamuri. În mintea lui proastă, zic eu, în loc să solicite o macara, exact așa așa cum fuseseră puse, a crezut că face el ceva special. A tras de maneta pentru ridicarea basculantei. Drept care toate stivele au lunecat sigur și demn din basculantă, luând contactul dur cu pământul și făcându-se toate geamurile țăndări. Mi-am zis:
- Cum, mama dracului, să nu aibă o țâră de creier acel șofer, pentru a descărca așa cum trebuie acele geamuri?
Cu siguranță că nu s-aun imputat nimănui gafa și a crescut prețurile apartamentelor. Prostia se plătea și pe vremea ciomuniștilor, dar nu o plătea prostul, ci nevinovatul.

(22 mai 2018)

Fiecare cu tâmpiții lor


Nu mă mai miră nimic. Văd că peste tot există tâmpiți. Concluzia: fiecare cu tâmpiții lor.
Explicație: azi 22 mai 2018 pe EURONEWS anunța că în UK s-a aniversat un an de la atacul terorist de la concertul din Manchester. Eu știam că așa ceva se comemorează, că se ține un moment de reculegere în memoria celor pieriți în acel atac. Aniversarea se adresează celor care își sărbătoresc ziua de naștere sau cu ocazia împlinirii unui număr rotund de ani de la crearea unui oraș, de când a avut loc un eveniment istoric legat de evoluția favorabilă a poporului.

În limba engleză există și substantivul comemorare și verbul a comemora. La noi ar fi fost o problemă cu mânz, brânză, viezure, lift. Spre seară au dres busuiocul..

(22 mai 2018)

Decadența ca premisă a disidenței


Disidența pură este aceea care se manifestă la persoanele în plină glorie profesională, abundență materială și care sunt înconjurate de cei din jur cu dragoste, respect și onoruri. Dacă aceste persoane care dispun de tot ce-și doresc și de tot ceea ce societatea le oferă au o revelație și doresc o repoziționare împotriva curentului, pe care ele o consideră progresistă, vor fi considerate cu adevărat disidente. La noi nu avem exemple de astfel de persoane, cu părere de rău. Silviu BRUCAN, Alexandru BÂRLĂDEANU, Ion ILIESCU, Corneliu MĂNESCU, Grigore RĂCEANU,  și Constantin PÎRVULESCU, chiar dacă au semnat scrisoarea celor șese, niciunul nu va fi socotit disident autentic, ci persoane răzvrătite care pierzându-și privilegiile se consideră în afara sistemului nomenklaturist și prin repoziționare caută să identifice racilile sistemului din care s-au alimentat cu privilegii suculente, dar de la a cărei masă cu bucate alese au fost excluși pentru că în natura lucrurilor, venirea de noi generații presupune schimbarea garniturilor de oameni politici. Respectivii au fost cuprinși de frenezia disidenței în perioada lor de decadență în care dezavantajele primite din partea sistemului cărora le aparținuse au devenit insuportabile și s-au simțit în măsură să-și spună cu voce tare ofurile. În niciun caz disidența românească nu a avut izvorul într-o serie de idei progresiste care să sară cel puțin o etapă în raport cu momentul în care respectivii trăiau. Era cel mult o disidență economică izvorâtă din foame, lipsuri, frig și ceva umilințe. Să nu-mi spună mie nimeni că o chirile la ICRAL pentru o vilă cu costul a 5 pâini era o povară, când un muncitor, plătea pentru un spațiu de cel puțin 5 ori mai mic 20 de pâini, sar salariul lui era de cel puțin 5 ori mai mic decât pensia nomenklaturistului. Dacă aș vorbi de o disidentă politică autentică, aceasta a fost Doina CORNEA. Ea se opunea regimului comunist care distrusese satul românesc, demolase bisericile. Numai că disidenta Doina CORNEA nu avea soluție, așa cum LENIN făcea disidență regimului țarist, dar venea cu soluția numită revoluția bolșevică. Faptul că s-a dovedit o eroare politică și socială vecină cu catastrofa, a fost o realitate dovedită de anul 1989, dar el a avut o soluție. Disidenții mioritici, proveniți din cei aflați în declinul accesului la bucatele nomenklaturii comuniste, în niciun caz nu aveau căderea de a ridica ciocul, ci trebuiau mai întâi să-și ceară iertare poporului căci și ei fuseseră parte a sistemului opresiv și numai după aceea să critice și să vină și cu oarece soluții. Ceea ce nu au făcut pentru că erau îmbibați cu limitele doctrinare, ceea ce s-a văzut la nefericitul de Silviu BRUCAN care a venit cu și mai nefericita sa zicere cu stupid people din 7 februarie 1990.
Așa că împăunarea cu calificativul de disident nu prea ține la noi decât în mult prea puține cazuri și nu la persoane publice.

(22 mai 2018)