Scrisul la comandă

Există oameni care scriu la comandă. 

Dacă li se cere să scrie un articol despre stat în limbă, ei scriu într- oră un articol despre stat ăn limbă.

Dacă li se cerse să scrie un sonet despre scărpinat în nas, ei scriu sonetul cu pricina în cinci minute.

Dacă li se cere să scrie un roman despre colectivizare, ei scriu romanul acela într-o lună.

Dacă li se cere să-l proslăvească pe Ceaușescu în 200 de versuri, ei le scriu pe nerăsuflate.

Dacă li se cere să scrie o epigramă de spe cetăteanul X, într-un minut este scrisă.

Dacă li se dă un cuvânt, ei scriu patru versuri și cuvântul acela se găsește într-o rimă.

Nu știu dacă e vorba de talent sau despre spontaneitate sau despr. Într-un fel îi admir pe cei ce sunt în stare să facă așa ceva pentru că cunt:

- productivi;

- admirați;

- bogați;

- publicați;

- înjurați;

- pizmuiți;

- iubiți.

Eu mă cunosc pe mine și știu că nu sunt în stare de așa ceva. Nu scriu la comandă. Chiar dacă mi se cere să scriu un Laudatio despre o persoană foarte cunoscută mie, o persoană despre care am toate coordonatele, îmi trebuie cel puțin o săptămână pentru a scrie undeva la două pagini. De fiecare dată le citesc și mi se par sărace, fără a fi un perfecționist. Revin și refac și iar refac și numai fiind strâns cu ușa de termenul promis, trimit materialul. De fiecare dată am inima îndoită, convins fiind că dacă mai aveam timp sau dacă insistam ceva mai mult, cu siguranță ieșea mai bine, mult mai bine.

Scrisul la comandă este o meserie bănăasă pentru cine știe s-o practice, mai ales că la noi lăudătorii sunt bine plătiți și au locuri în față la spectacolul vieții. Ei se înfruptă din cele mai alese bucate și-și poartă burțile umflate pe la toate curțile împărătești, chemați fiind să scrie ode.

(30 noiembrie 2017)