Scufundarea în absurd

Pe când eram eu tânăr, la televizorul meu cel alb-negru, rula un serial despre o familie bogată din Anglia, unde un nene ceva mai copt se căsătorise cu o jună deosebit de deșteaptă. Nenea se dorea prim-ministru, dar nu prea avea șanse, căci în cărți era un altul. Atunci juna s-a gândit ea în mintea ei proprietate personală să dea o masă unde a fost chemat și pus în capul mesei acel tip care era preferatul pentru funcția de prim-ministru. Juna a pus un valet care-i turna preferatului la funcția de prim-ministru tot felul de licor în pahar și acesta după ce a luat la bord suficient de multe licori, a început să dea din el tot felul de ziceri, ofensatoare spre toate direcțiile. La acea masă mai erau și alte urechi, iar gurile asociate acestor urechi au propagat exact unde trebuie acele ziceri. Efectul a fost sigur. Preferatul nu a mai fost preferat și nenea, adică soțul junei ingenioase, a devenit prim-ministru.
Ideea este că pe om trebuie să-l lași să spună tot ce-i trăsnește prin cap și se va scufunda în absurd atât de tare încât până și bebelușii când sug lăptic de la țâța mămucăi lor, își vor da seama că omul nu are țiglele pe casă și nici nu merită ca personaj deloc atenție și cu atât mai mult, nu merită niciun vot. Dacă omul nu e lăsat să vorbească, să se manifeste, deja lumea își formează o imagine cum că el este genial, interesant, cultivat, profesionist, cinstit.
Morala: nu am blugi roșii. Nu am avut și nici nu intenționez să-mi cumpăr. Nu am cea mai bună părere despre bărbații care poartă blugi roșii și-și înnegresc sprâncenele.

(27 februarie 2025)