Acest articol nu l-aș fi scris niciodată dacă nu se întâmplau două lucruri, unul zilele trecute și celălalt acum peste 35 de ani. Voi începe cu lucrul care s-a produs acum peste 35 de ani. Eram într-o bază de practică agricolă cu studenții și cum erau vremurile atunci, după orele de lucru la câmp, seara ne adunam și discutam tot felul de chestii, căci nu aveam cum să las studenții cu care eram toată ziua la cules de legume sau de struguri de izbeliște, iar eu să mă izolez în turnul de fildeș al științei pure, deși aveam mare nevoie de câteva ore de concentrare pentru a scrie la un articol pentru care aveam termen de expediere la vreo conferință sau eram restricționat de a-l trimite la o revistă care avea număr cu tematică și termen limită.
Așa stând lucrurile, într-o seară se spuneau bancuri ca între băieți, cele mai multe neavând perdea. Am auzit acolo termenul făloșenie. Mi s-a părut un termen ușor arhaic și pentru că existau nenumărate sinonime în limba română, mă întrebam de ce autorul bancului a folosit acel cuvânt, de care eu până aproape de 40 ai mei, nu auzisem. Întotdeauna m-am întrebat de ce se folosesc de către preoții ortodocși cuvinte arhaice, când există sinonime moderne, frumoase, pe înțelesul muritorilor de rând, mai ales că tinerii au deja un vocabular al limbii române care diferă semnificativ de vocabularul limbii române al generației mele. Ei folosesc frecvent sintagma de genul, în timp ce generația mea nu o folosea niciodată.
Bancul cu făloșenia era foarte drăguț și am râs, chiar l-am reținut, dar nu-l povestesc aici căci altul e obiectivul meu acum.
În zilele noastre, chiar nu de prea mult timp, eram la vestiarul de bărbați la sala de forță pe care o frecventez și eram pe picior de plecare, când din zona dușurilor a apărut un tânăr foarte voios, chiar zgomotos, îmbrăcat cu costumul lui Adam care s-a deplasat spre zona unde era dulapul cu hainele sale. Gesticula destul de ostentativ, pentru a ieși în evidență. Și ieșea în evidență pentru că se expunea pe el și-și expunea și făloșenia. El era conștient de sine și de ce avea de expus, căci nu degeaba se spune făloșenie și nu piticanie sau buton de lift sau ceva insignifiant. Trecuseră peste 35 de ani de când aflasem termenul făloșenie și contextul în care se folosește corect.
Eu am o teorie: fiecare om își trăiește momentul său de glorie în felul lui.
Un cântăreț de operă își trăiește momentul de glorie la finalul spectacolul când culege ropote de aplauze pentru rolul interpretat senzațional.
Un sportiv își trăiește momentul lui de glorie când urcă pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la proba pentru care a concurat la olimpiadă, când aude imnul țării și când vede ridicându-se pe cea mai înaltă treaptă a catargului drapelul roșu, galben și albastru.
Un scriitor își trăiește momentul lui de glorie la librărie, când vine în fața cititorilor lui și dă autografe pe cărțile cumpărate de aceștia.
Fiecare dintre noi are cel puțin un moment de glorie, când cei din jur ne apreciază valoarea, acel ceva prin care ne diferențiem pentru o clipă de ceilalți ca fiind cei mai buni în zona unde ne manifestăm.
Și în cazul tânărului din vestiarul de la sala de forță, tot de momentul său de glorie sunt sigur că a fost vorba, căci el își cunoștea valoarea, colectivitatea care evalua exista fără doar și poate și-și trăia momentul de glorie efemeră la intensitate cel puțin relativă, căci oamenii care vin la sala de forță au alte preocupări.
(03 mai 2023)
