Falsificarea examenelor, diplomelor, CV-urilor în perioada bolșevică

Falsificarea examenelor era și și în vremea bolșevică o realitate.

Exista în vremurile bolșevice bancu următor:

Tovarășul director POPESCU C. Ion are plăcerea de a vă anunța azi reușita fiului său POPESCU I. Sergiu la examenul care va avea loc peste două săptămâni.

Până în anul 1960, admiterile la anumite facultăți se făcea după dosarul stării sociale a candidatului și numai candidații cu origine socială muncitorească erau admiși să se înscrie să susțină examen de admitere. Imediat după anul 1950, admiterea la facultate a elementului muncitoresc și mai ales promovarea se realiza pe puncte. Au existat și cazuri în care la Moscova au devenit doctori în științe tineri, care la sosirea în țară, au urmat cursurile liceale, pentru o avea și diiplomă de bacalaureat.

Am citit într-o carte că la Timișoara era un profesor care a fost conducător de doctorate, fără doctorat. La un moment dat, ca și el să intre în legalitate, a susținut o teză, iar în comisie era unul dintre foștii lui doctoranzi, devenit doctor și profesor universitar.

Există nenumărate forme de falsificare a examenelor.

O primă formă este completarea din burtă a cataloagelor cu note foarte mare, să nu apară contestații, fără ca examenul să se fi ținut, căci nici cursurile și nici seminariile nu s-au ținut.

O a doua formă este stabilirea materiei de examen, ca fiind formată dintr-un număr extrem de redus de pagini, care se memorează în câteva minute.

O a treia formă este susținerea examenului cu cărțile pe masă.

A patra formă este susținerea examenului după dictare.

A cincea formă de falsificare este specifică examenelor orale, când concurenții spun basme și povești SF.

Falsificarea diplomelor este o meserie exersată de mulți maeștrii ai genului, căci absența bazei naționale de date a diplomelor la zi, nu are o explicație decentă, dacă volumul diplomelor false aflate în circulație nu ar fi depășit 25% în epoca bolșevică.

În epoca bolșevică CV-urile nici nu existau. Erau efectuate autobiografii și referate, fiecare scrisă după cum doreau cei ce le scriau. Recomandările date de alți bolșevici se bazau pe conștiinciozitatea celor ce luau cuvântul sau scriau respectivele recomandări.

Acum lucrurile stau cu totul altfel, adică mai nasol.


(19 iunie 2026)

Studenția de pe vremea mea, în cifre

Pe vremea mea, adică în intervalul 1965 -1970:
- facultatea avea o durată a studiilor de 5 ani,
- nu exista cursuri de masterat,
- doctoratul avea durată de 4 ani examene și referate plus cel puțin 2 ani elaborare teză,
- sătămâna de cursuri și seminarii avea 6 zile,
- pe zi erau cel puțin 6 ore cu cursuri și seminarii,
- ora de curs sau de seminar avea 50 de minute,
- exista vacanța de iarnă de după sesiune de două săptămâni și vacanța de vară de două luni.
- nu existau discipline de un semestru,
- existau discipline de un an cu 28 de cursuri pentru examene și discipline de un an și jumătate de 42 de cursuri.

Era imposibil să ai un job.
  (23 mai 2026)

Ehei, cum erau studenții de pe vremea mea... (I)

Pe vremea mea, ca și acum, studenții erau săraci, pentru că pe vremea mea comunismul era generator de sărăcie, cum și acum, democrația de cumetrie, tot sărăcie generează, în ambele cazuri explicațiile sunt pertinente, dar nu țin de cald.

Pe vremea mea, calitatea de student se obținea dacă și numai dacă reușeai la examenul de admitere la facultate, examen care nu era deloc ușor, căci în acele vremuri nu existau meditații decât în rare cazuri pentru Facultatea de medicină și pentru Facultatea de arhitectură. Cei mai mulți studenți erau admiși la bursă, căci statul comunist sprijinea tineretul merituos să facă facultate.
Pe vremea mea, studenții erau obligați să vină la cursuri și la seminarii, pentru că prezența era obligatorie. Nu era o prezență nici din plăcere și nici din conștiința omului nou pe care societatea comunistă dorea să-l construiască cu disperare. Era prezența izvorâtă din presiunea de a nu acumula absențe care duceau automat la tăierea bursei sau chiar la pierderea bursei, ceea ce era o calamitate căci pe vremea mea, bursa acoperea costurile cu cazarea și cu cantina pe durata cât aveai acea bursă. O bursă era un pmare decât jumătate din salariu uni muncitor calificat și cu vechime, ceea ce înseamnă că peste 80% din familii nu-și permiteau să țină pe banii ei un copil în facultate. Fiecare grupă de studenți avea condică de prezență și șeful de grupă consemna absențele, iar dacă profesorul verifica prezența și identifica neconcordanțe, șeful de grupă era propus spre sancționare.

Studenții de pe vremea mea, petreceau foarte mult timp în bibliotecă. Existau și cursuri de vâncare, dar studentul primea în mână, lună de lună, dacă era bursier și dacă era căminist, numai 30 de lei bani ghiață, sumă absolut insuficientă să ia abonament la tramvai, ceva rechizite și o acadea, iar pentru a cumpăra cărți după care să învețe nici nu încăpea vorbă. La bibliotecă studentul citea pentru seminarii, elabora proiecte, căci erau necesare cărți cu enunțuri și metodologii, făcea conspecte și-și completa notițele luate la cursurile din ziua cu pricina. Bibliotecile erau ticsite de studenți. Uneori parchetul scârțâia și era enervant, dar într-o săptămână te obișnuiai și nu mai deranja.

Studenții de pe vremea mea mergeau la cursuri 6 zile, câte 6 ore cel puțin, iar ora de curs avea 50 de minute. Profesorii veneau să predea sau să conducă seminarii exact când se suna de intrare și plecau din sală când se suna de ieșire. Profesorii mei nu stăteau la taclale cu studenții, nu fumai cu studenții pe holuri și nu-și spuneau bancuri cu studenții. 

Studenții de pe vremea mea, mergeau la avizierele catedrelor și-și notau sarcinile pentru seminarul din săptămâna următoare, iar cei care nu studiau sau nu rezolvau problemele cerute, nu erau evaluați, iar evaluarea de la seminarii cântărea foarte mult în nota de la examen, căci asistentul avea un carnețel cu punctajele de la seminarii, carnețel de care se folosea atunci când se definitiva nota de la examen. Erau cazuri în care studentul nu avea dreptul să participe la examen, că nu-și îndeplinise sarcinile în timpul semestrului, cazuri în care promovabilitatea anuluilui universitar era deja o mare problemă. Erau secretari de facultate care le spuneau studenților că prima lor îndatorire este să cunoască ceea ce este afișat la aviziere, numai după aceea să meargă la cursuri și săse apuce să învețe...

Pe vremea mea, studenții nu aveau voie să aibă job, căci nu exista timpul fizic pentru a mai merge și la muncă. Cursurile începeau la 07:30 și se terminau la 13:30, dar erau zile când mai exista un seminar după amiaza. Erau zile în care cursurile începeau la ora 14:00 și se terminau la ora 20:00, chiar și sâmbăta erau situații în care un curs se finaliza la ora 20:00. Studentul trebuia să facă proiecte, care necesitau multe ore de mi=uncă. Studentul trebuia să citească literatură de specialitate și să facă conspecte, căci la seminarii discuțiile erau aplicate și în orice moment erai solicitat să dai răspunsuri, iar dacă încercai scuze, penalizările curgeau în carnețelul asistentului.

Pe vremea mea erau proceduri stricte legate de modul în care se derulau examenele și de aceea, nu-mi amintesc de incidente care să fi generat comentarii, așa cum se întâmplă acum în democrație. Nota profesorului nu se contesta. Studenții nu solicitau recorectarea lucrărilor scrise de la examene. Ca și acum și în comunism, studentul prins copiind era exmatriculat. Pentru că notele la examene cântăreau 100% în obținerea bursei, studenții învățau pentru a obține note cât mai mari și în acest fel își asigurau bursa. Studenții care luau note foarte, foarte mari în toți anii de facultate, spre final primeau bursa GHEORGHIU-DEJ care era de 500 de lei, adică dublul salariului unui profesor de liceu.

Pe vremea mea, studenția se încheia cu susținerea lucrării de diplomă, lucrare care se făcea în ultimul semestru din anul al V-lea și care însemna multă, foarte multă muncă, pentru căci lucrarea de diplomă trebuia să rezolve o anumită problemă de mare complexitate. Pe tot parcursul cât se elabora lucrarea de diplomă, studentul nu mai avea nici cursuri și nici seminarii, dar stătea multe ore în bibliotecă sau în camera de cămin să muncească pentru acea lucrarea de diplomă și la finalul zilei era stors, iar progresele făcute erau mici, căci dificultatea temei nu permitea salturi uriașe în niciun caz.

(19 septembrie 2025)

Ehei, cum era facultatea de pe vremea mea...

Dacă privesc în urmă, îmi dau seama că facultatea din ziua de azi este total diferită de facultatea de pe vremea mea, căci eu am fost student în intervalul 1965 - 1970.
Pe vremea mea, nu existau universități particulare.
Pe vremea mea, numărul de facultăți și numărul de specializări erau extrem de mici.
Pe vremea mea, numărul de locuri la admitere era planificat.
Pe vremea mea, examenul de admitere la facultate era examen serios și a fi student însemna ceva.
Pe vremea mea, durata studenției era de 5 ani și nu erau credite transferabile.
Pe vremea mea, un examen nu se dădea până trecea studentul sau murea profesorul.
Pe vremea mea, studenții aveau cel puțin 36 de ore pe săptămână în 6 zile din săptămână.
Pe vremea mea, sesiunea de examene avea cam 30 de zile.
Pe vremea mea,  disciplinele în proporție de 80% erau cu durata de un an și aveau cel puțin 28 cursuri.
Pe vremea mea, nota de la examen nu se contesta de student, căci profesorul era profesor.
Pe vremea mea, studenții nu aveau servici, căci seminariile și cursurile trebuiau pregătite temeinic.
Pe vremea mea, studenții petreceau zilnic cel puțin 3 ore în bibliotecă să învețe.
Pe vremea mea, prezența la cursuri era obligatorie.
Pe vremea mea, lucrarea de diplomă, licența de azi, necesita un efort intens de un semestru.

Pe vremea mea, practica în producție era extrem de strictă și chiar făcea legătura cu producție.

Pe vremea mea, toamna se mergeadouă sau trei sau patru săptămâni în practică agricolă.

Pe vremea mea, nimic nu se baza pe memorare, ci pe muncă, pe raționamente și pe construcții proprii.

Pe vremea mea, nu exista internet, nu existau rețele de socializare și nici telefoane mobile.

Pe vremea mea, existau calculatoare electronice, nu ca acum și nici așa de multe, dar existau.

Nu spun că ceea ce a fost pe vremea mea a fost bine, dar am scris aceste rânduri pentru a se vedea că societatea a evoluat, cum era și normal, dar trebuie văzut dacă risipa de acum este benefică în comparație cu ceea ce se întâmpla pe vremea mea, când omul care termina o facultate, lucra în domeniul în care se specializase, în timp ce acum, cred că prea mulți absolvenți de facultate lucrează în domenii care nu au legătură cu studiile absolvite sau au locuri de muncă destinate oamenilor fără studii superioare.

(17 septembrie 2025)

Cum se deosebește o facultate grea de celelalte?

Facultatea grea îl pregătește pe student pentru o meserie grea, de mare responsabilitate, care necesită decizii rapide, riscuri enorme și bunul meseriaș se vede prin rezultatele muncii lui, de mare responsabilitate, pe care oamenii care beneficiază de serviciile meseriașului o simt direct și diferența dintre un bun meseriaș și unul mediocru este ca de la cer la pământ, iar incompetența nu are loc în practicarea meseriei, căci latura ireversibilă a efectelor are caracter dramatic, nepermis prin repetare necontrolată.

O facultate grea se deosebește de celelalte facultăți prin:

- profesorii săi, care impun respect prin rezultatele lor de răsunet,

- disciplinele care se predau, caracterizate prin complexitate deosebită,

- prestigiul pe care au cei care practică meseria pentru care se pregătesc studenții,

- imposibilitatea de a exercita meseria prin absolvirea doar a unor părți din plan,

- imposibilitatea de a promova examene învățând doar în sesiune,

- necesitatea de a învăța cu examene și după terminarea facultății,

- dificultăți în a crea noi facultăți similare de către doritori din cauza limitării resurselor,

- calitățile deosebite pe care le dobândesc studenții ca meseriași.

Facultatea grea este recunoscută de către societate ca fiind grea în unanimitate și fără comentarii, iar profesorii și absolvenții ei sunt recunoscuți ca importanți de către toată lumea, iar numerele lor de telefon se află în agendele tuturor celor care au putere de decizie, căci toată lumea are nevoie de astfel de meseriași de-a lungul timpului, iar necesitatea realizării de interacțiuni cu acești meseriași nu suportă nicio amânare, iar calitatea soluțiilor oferite de acești meseriași face diferența între a fi și a nu fi, a avea și a nu avea, a funcționa și a nu funcționa. Ierarhizarea absolvenților se face după nivelurile de calificare și după rezultatele concrete obținute și mai ales verificate de practica de zi cu zi.


(22 octombrie 2023) 

Ce este o facultate grea?

Facultățile diferă unele de altele. Este natural, normal și logic, din moment ce meseriile sunt diferite, așa cum degetele de la o mână nu seamănă unul cu celălalt.

O facultate este grea dacă și numai dacă:

- pregătește într-o meserie foarte dificilă,

- are examen de admitere selectiv și dificil,

- concurența este la un nivel ridicat,

- examenele presupun muncă, muncă și iar muncă,

- există activități unde pretențiile sunt foarte ridicate,

- corpul profesoral are renume datorită exigenței,

- promovarea examenelor nu se face învățând doar în sesiune,

- rata de promovabilitate este cu mult sub media pe țară,

- procesul de auto-selecție este extrem de sever.

Elevii de liceu care aleg să dea examen de admitere la o facultate grea, sunt conțtienți de acest lucru și știu exact la ce se înhamă, drept care ei se pregătesc încă din anii de liceu pentru examenul de admitere și pentru ce va urma, căci în timpul liceului ei vor dobândi un mod de lucru constant, serios, profund, eficient, disciplinat, iar ideea de a lucra în salturi, pentru ei nu există.

Există în învățământul preuniversitar licee de elită, unde rata de admitere a absolvenților lor la facultăți foarte grele, este foarte bună și elevii care urmăresc o anumită meserie, merg spre acele licee ca fiind premisa succesului lor la examenul de admitere la o facultate foarte grea. 

Nu este loc pentru opțiuni facile dacă elevul dorește ca după terminarea liceului să urmeze o facultate grea. Proverbul de a nu lăsa pe mâine ce poți face azi, este operațional și se exclude ca după terminarea liceului, cel ce nu a învățat temeinic anbumite discipline să se pregătească individual pentru a da examen de admitere la o facultate grea.


(22 octombrie 2023) 

Lipsa transparenței și ierarhia valorilor în universități

Sistemul de notare a studenților s-a schimbat radical în ultimul timp. Dacă înainte grupa de studenți avea un catalog, studenții aveau carnete de student și se știau notele obținute la examene de către studenții în întreaga grupă, acum nu mai este așa. Fiecare student își cunoaște numai notele lui și atât. Nu se mai știe care este cel mai bun student din serie sau din grupă. Nu se mai știe care sunt studenții integraliști. Cel mult, la acordarea burselor apar tabele cu numele studenților bursieri și mediile acestora.

Este un mod nou de abordare a problemelor, în condițiile în care există transparență în derularea tuturor proceselor, inclusiv în prezentarea baremurilor și fiecare student are posibilitatea să cunoască exact modul în care i-a fost calculată nota la examen, căci sistemul contestațiilor este exact expresia democrației și transparenței procesului de evaluare.

Nouă ne place să vorbim despre lideri. Totuși liderii nu sunt persoane mediocre, ci persoane care s-au evidențiat mai ales în plan profesional. În seminarii, la laboratoare, studenții au posibilitatea să prezinte soluții, să se remarce, să se diferențieze, dar finalul evaluării este la examen. Absența transparenței legate de rezultatele obținute de întreaga colectivitate limitează posibilitatea ierarhizării din punct de vedere profesional a studenților, căci fără a cunoaște cine este șeful de promoție sau studenții cei mai merituoși generează o atmosferă nefavorabilă dezvoltării competiției între studenți, cu efecte asupra nivelului de performanță a acestora. este exact ca în sport, când pe tabela de rezultate se știu exact performanțele obținute de către sportivii din fiecare serie și din aproape în aproape se aleg finaliștii, pentru a se stabili campionii. Cine dorește performanță reală, trebuie să accepte ierarhizare valorică a membrilor colectivității, în caz contrar masa studenților este o masă amorfă, iar obiectivul fiecăruia este necunoscut în raport cu pregătirea profesională, nivelul acesteia fiind sensibil scăzut, din lipsa motoarelor specifice comparării dintre membrii colectivității în vederea stabilirii liderilor reali, nu a celor formali definiți de îmbrăcăminte, autoturism, ceasul de la mână, aspectul fizic sau țigările fumate.

(17 octombrie 2023)

Ce înseamnă să fii student?

În ziua de azi, calitatea de student o obțin cei care sunt:
- coordonați de părinți, 
- inspirați de modele alese,
- dornici să devină specialști,
- sfătuiți de profesorii lor,
- îndemnați de prieteni,
- dornici să obțină o diplomă,
- inspirați de profersioniști,
- încredințați că numai cu o profesie anume vor obine un salariu bun,
- orientați să aibă un statut social aparte.
Nu oricine este obligat să devină student și să termine o facultate. Cine vine să termine o facultate știe că:

- facultatea are o durată de 3 ani,

- viața de student este foarte frumoasă,

- studentul trebuie să meargă la cursuri și seminarii,

- promovarea anilor universitari înseamnă promovarea de examene,

- este necesar să învețe pentru examene,

- elaborarea de proiecte și referate înseamnă muncă,

- și după terminarea facultății el trebuie să învețe,

- între specialiștii de același fel competiția este acerbă,

- tot ceea ce face trebuie făcut cu seriozitate.

Zi de zi, studentul trebuie să dedice cel puțin:

- patru ore pentru cursuri și seminarii,

- două la patru ore pentru studiu, referate și proiecte,

- una sau două ore pentru activități complementare.

Cine alege să devină student, trebuie să abordeze întregul parcurs cu multă seriozitate, pentru că a deveni un specialist în domeniul ales, nu este deloc o treabă ușoară, mai ales că alegerea este făcută pentru o perioadă de cel puțin trei ani și ținând seama că există multe joburi bine plătite, în piața muncii, fără a fi nevoie de a fi absolvent de facultate. Cine a optat să devină student, știe la ce căruță  s-a înhămat și mai ales care îi va fi traiectoria, dacă dorește să profeseze pe specializarea pe care și-a ales-o și pentru care se pregătește în facultate, cu truda pe care o presupun examenele, proiectele și lucrarea de licență, toate trebuind promovate cu note cât mai bune. Viața de student nu exclude un job, part-time, pentru a încasa ceva bani și pentru a acumula experiență. Dacă jobul este apropiat ca preocupări cu profilul facultății este foarte bine, căci studentul va avea posibilitatea să învețe din producție multe chestiuni, pe care le va folosi la referate, la proiecte, dar mai ales la lucrarea de licență.

Faptul că un tânăr este student, este cel mai bun prilej de a se forma ca specialist în domeniul pe care și l-a ales, în ideea de a lucra după terminarea facultății la un loc de muncă, pe poziție de specialist în acel domeniu.


(10 octombrie 2023)

Ai moacă de doctorand?

Doctorand nu este oricine. Doctorand este numai cel care are moacă de doctorand. Moaca de doctorand se deosebește de celelalte moace prin ceva anume. Doctorandul are:
- o privire iscoditoare,
- o aură specifică,
- o vorbă inteligentă,
- fraza măsurată,
- mersul neșovăielnic,
- gesturi rapide,

- salutul ferm.

Doctorandul este omul care este în stare să-și facă un plan pe termen lung și aici mă refer la cei trei ani ai stagiului obligatoriu și la perioada de elaborare a tezei de doctorat, în condițiile în care nu este vorba de acea obligativitate specifică perioadei de studii de licență sau de masterat, care determină calificarea propriu-zisă, ci la o formă de supra-calificare la care persoana a achiesat. Experiența mi-a arătat că doctorandul se deosebește prin ceva anume de ceilalți oameni, deci are o moacă aparte. Trăsăturile feței lui arată fermitate, încredere, disponibilitate la efort și continuitate în derularea unui program. Trebuie să spun că am reușit să fac diferența ți în toate cazurile când am zis că X are moacă de doctorand, chiar a fost doctorand și nu orice fel de doctorand, ci unul care a finalizat stagiul susținând teza de doctorat cu brio.



(21 iunie 2023)

Eu și competiția

Mie îmi place competiția. Nu înseamnă că aleg acele competiții minore unde eu să fiu marele câștigător, adică fruntea cozii. De-a lungul vieții, vrând-nevrând am participat la examene și la concursuri de promovare, dar și la competiții pentru a obține finanțarea la proiecte. Nu am fost în competiții sportive sau în concursuri artistice. 

Eu am prins vremurile când exista o foarte mare transparență. Existau cataloage cu note. Existau tabele care se afișau. Existau clasamente. Acum este secret. 

Când se dau examene, se folosesc testele grilă. Se afișează baremurile și fiecare examinat știe ce punctaj are căci corectarea se face automat, pe loc. Este ca la alimentara la cântăritul cârnaților la gramaj. oamenii acceptă convențiile, căci grila este o convenție. Baremul este și el o convenție. Eu am văzut cum se stabilesc baremurile și am văzut și cum, ca o expresie a prostituției intelectuale, se refac baremurile, pentru a se ocupa locurile sau pentru a crește gradul de promovabilitate.

Nu vreau să mă laud, dar am avut tăria să primesc rezultatele competițiilor la care am participat. Nu spun că eu știu să mă auto-evaluez la perfecție, dar niciodată nu mi s-a întâmplat să spun că iau nota 10 și de fapt să iau nota 4 sau să spun că iau nota 5 și să iau nota 10. Am avut abateri între nota pe care eu o estimam și nota reală dată pe catalog, dar diferențele în modul nu au fost mai mari de 50 de sutimi. Uneori am impus și plaje mai mici și m-am în ele, dar nu am vrut să risc.

Cele mai mari emoții le-am avut când am depus o documentație pentru Diploma  Opera Omnia acordată de CNSIS din 2005, pentru că îmi propusesem să stabilesc o anumită performanță care depindea de această diplomă și sunt mândru de mine că așa s-a întâmplat și chiar dacă în anul 2005 eram un tip de 58 de ani, m-am bucurat ca un puști, căci acea diplomă îmi deschidea un drum pe care-l visasem să-l parcurg cu un anumit ritm. Eu respect pe toți cei care intră în competiții și care se pregătesc pentru aceste competiții și nu-mi place să chibițez pe margine că, că sau că, că așa cum fac țațele pe malul șanțului.

Acum sunt foarte multe oportunități și dacă eram și eu mai tânăr, m-aș fi înhămat la unele dintre pregătirile care ar fi dus către competiții, căci în ziua de azi, prin competiții unde verificările se fac online, există posibilitatea obținerii de certificate valabile care deschid mii de porți pentru evoluția în carieră, în comparație cu ceea ce se petrecea pe vremea mea, când competițiile erau puține și anoste, iar beneficiile erau minore, de cele mai multe ori precedate de evenimente care făceau ca totul să fie întunecat.


(20 mai 2023)

Distrugerea învățământului preuniversitar.

Prin anii  '80, cuiva i-a venit ideea modernizării învățământului preuniversitar și primul pas a fost introducerea noțiunilor de teoria mulțimilor la copiii de clasa a întâia. Știu foarte exact, căci într-o zi a venit fiica mea, a aruncat toate cărțile și caietele din ghiozdan și m-a întrebat arătându-mi ghiozdanul gol și întrebându-mă ce este acela. Eu i-am răspuns că este un ghiozdan gol. Ea mi mi-a zis:
- Vezi că nu știi nimic! Aceasta este o mulțime vidă.

Cu trecerea timpului mi-am dat seama că la școală nu se prea înțelesese cum stă treaba cu mulțimile și mi-a luat destul de mult timp să lămuresc cum este cu elementele, cu reuniunea de elemente, cu intersecția, deci într-un cuvânt cu lucrul cu noțiuni abstracte, chestiuni destul de dificile pentru un copil de 7 anișori.

Când s-a introdus teoria mulțimilor fără a fi pregătit corpul de învățători cum trebuie, consider că a fost primul pas pentru distrugerea învățământului preuniversitar.

Lucrurile au continuat din rău în mai rău, din moment ce au fost introduse examenele de treaptă, fără a se asigura o structură adecvată a învățământului, care să-i cuprindă pe toți copiii și sau creat așteptări nejustificate, exact de acolo de unde realizările erau imposibil să se concretizeze.

Structurarea societății pe criterii artificiale, unde ambițiile părinților au fost deasupra calităților copiilor a constituit decisiv în degradarea învățământului preuniversitar, căci această discrepanță a condus la dezvoltarea industriei meditațiilor, a unui mod aberant de suplimentare a procesului de instruire, cu consecințe criminale asupra sistemului de evaluare, sistem care nu are nicio legătură între valoare și performanța reală a elevului.

Distrugerea învățământului preuniversitar a apărut ca perfecționarea acestuia și măsurile care au fost luate au fost variate și cu efecte extrem de diferite, dar rezultanta a fost ceea ce vedem azi, un învățământ la pământ, căci tot ce s-a întreprins a fost pentru relaxare, pentru dezvoltare, dar în realitate a fost totul în defavoarea elevului, acesta devenind o anexă a industriei meditațiilor, a afacerilor cu manuale și a acoperirii lipsei de performanță a profesorilor atrași doar de fondul de timp disponibil și niciodată de salariile mai mult decât insuficiente.


(06 mai 2023)

Examenele de la doctorat de pe vremea mea

Examenele din stagiul doctoral erau examene. În niciun caz nu funcționa bancul cu studenții de la Academia Ștefan GHEORGHIU, unde promovabilitatea cu note exorbitant de mari era obligatorie, banc ce zicea că un tip întreabă:
- Ai auzit că a căzut un student de la Ștefan GHEORGHIU?
- Cum așa?
- A căzut când ducea tava la cantină la banda de farfurii murdare, că s-a împiedicat.

Împreună cu conducătorul de doctorat era stabilită o bibliografie. După citirea bibliografiei conducătorul științific stabilea comisia. Comisiile mele de examene au fost formate din mari profesori, din care unii nu erau de la mine din universitate. Examenul avea două părți. În prima parte scriam răspunsurile la chestiunile date de membri comisiei și prezentam acele răspunsuri. În a doua parte urmau întrebările din care profesorii din comisie trebuiau să fie convinși că mă documentasem, că înțelesesem despre ce este vorba și că eram în stare să mă descurc pe problemele studiate.

Din punctul meu de vedere cele trei examene au fost cu mult mai grele decât examenele din studenție. Dacă la examenele din studenție aveam cursuri și paginile din cărți specificate de un singur profesor, la examenele din stagiul doctoral era vorba de o comisie și fiecare profesor avea cărți și articole care trebuiau citite, adică studiate în detaliu. profesorii erau specialiști autentici și dialogurile cu ei trebuiau să evidențieze că am studiat lucrări din domeniu, că am studiat materialele realizate de ei, ceea ce nu era deloc lejer, căci mersul în biblioteci și accesul la materiale cu circuit limitat era o adevărată aventură. repet: nicio bibliotecă nu împrumuta cărți rare pentru acasă și acele materiale trebuiau studiate la sala de lectură.

M-am considerat un norocos că am promovat cele trei examene, căci întâlnirile cu profesorii din comisii nu au fost deloc simple și deloc lipsite de mari emoții, deși muncisem din greu pentru a mă prezenta cât de cât onorabil în fața lor, dar peste tot este loc de mai bine și în orice moment apar necunoscute care joacă feste, mai ales că pe profesorii din comisii îi vedeam cel mult pentru a doua sau a treia oară, din care unele dăți erau acelea în care fusesem pe la conferințe și ei fuseseră la conducerea secțiunilor unde am prezentat lucrare. Nu știu dacă era bine sau dacă era rău, dar știu că m-am bucurat enorm când am fost anunțat că am promovat și ultimul examen din prima, ca pe celelalte.


(01 mai 2023)

Examenele din studenția de pe vremea mea

Nu contest că viața de student din ziua de azi este ușoară. Nu contest că examenele pe care le susțin studenții din ziua de azi sunt ușoare. Eu voi descrie aici cum erau examenele din vremea studenției mele, fără a face pe nebunul, fără a mă da rotund ce am făcut eu și cât de grozav și de erou am fost. Voi prezenta doar lucrurile așa cum au fost.

În vremea studenției mele mai toate disciplinele erau cu durata de un an și aveau fie 28 de cursuri, fie 42 de cursuri. Doar în anul întâi am avut în sesiunea de iarnă examene de 14 cursuri sau 21 de cursuri, căci aveam doar un semestru de studenție.

Pe vremea mea nu se dădeau examene sub formă de test grilă. 

Existau examene cu scris și oral.

Existau examene cu scris și se intra la oral dacă nota de la scris era mai mică dem 7(șapte).

Existau examene numai cu probă orală, mai ales acolo unde existau laboratoare.

Nu exista un procent privind ponderea activității din timpul anului și a celei din examen. Conta enorm aprecierea asistentului de la seminar.

Pentru a lua o notă bună la examen trebuia:

- prezență maximă la cursuri și la seminarii,

- realizarea referatelor și proiectelor,

- activitate la seminarii,

- să nu ieșim în evidență negativ la cursuri, 

- să ne documentăm ritmic în sala de lectură,

- să învățăm ritmic pentru disciplinele cu examene.

Era imposibil de rezolvat ceva învățând și lucrând în salturi. Lucrurile erau astfel stabilite încât nu exista posibilitatea de a recupera ceea ce nu a fost făcut la termenul stabilit.

Cine nu avea proiectul acceptat și predat la termen nu intra în examen.

Cine avea multe absențe la seminarii și la cursuri, nu intra în examen.

Cine nu avea activitate la seminarii trebuia să se aștepte la mari surprize la examen.

Subiectele de examen erau astfel concepute încât numai studentul care știa foarte bine cel puțin 80% din materie avea șanse de promovare, cel care nu cunoștea foarte bine acel 80% risca să rămână restanțier, căci subiectele din examen trebuiau cunoscute și nu se promova cu cunoașterea a două subiecte din trei. 

Totul era gândit la milimetru, ca studenții să învețe, neexistând posibilitatea de a avea job, căci prezența la cursuri și la seminarii era obligatorie, condica de prezență consemnând toată activitatea din punctul de frecvenței pentru fiecare student.

Pe vremea mea, notițele erau vaza căci ele conțineau elementele actualizate ale cursului. Era foarte greu să ai cursuri tipărite în proprietate căci erau scumpe, dar multe erau epuizate. Deci mersul la bibliotecă era esențial. Volumul de materie era atât de mare încât învățatul doar în sesiune era imposibil pentru un om cu putere de mucă și inteligență cu mult peste medie.

Nu-mi amintesc să fi avut colegi de grupă care să fi învățat doar în sesiune. Nu-mi amintesc să fi avut colegi de grupă care să nu fi stat zilnic cu orele în sala de lectură sau la laborator pentru a lucra la proiecte. Din punctul meu de vedere, punct de vedere împărtășit și de colegii mei de cameră și de grupă chiar, o restanță ar fi fost o adevărată calamitate, vecin cu repetenția, căci o restanță o atrăgea pe următoarea, mai ales că unele discipline din anii mari de studenție erau legate între ele.

Nu vreau să se înțeleagă de aici că eu munceam 25 de ore din 24. Dacă aveam 6 ore de cursuri și seminarii, în bibliotecă sau la laborator stăteam zilnic 3-5 ore, în funcție de ceea ce aveam de făcut, mai puțin sâmbăta și duminica. Eu aveam notițele mele, caietele mele de seminarii și caietele cu ceea ce lucram la bibliotecă sau la laborator. Căutam să nu cer notițele altora că nu le înțelegeam scrisul și eu mă enervez repede când ceva nu este pe înțelesul meu din prima. Dacă mi se cerea un caiet îl ofeream, dar numai celor care îmi inspirau încredere căci niciodată nu mi-a plăcut să risc cu lucrul meu.

Mi-am impus un mod de lucru de care m-am ținut și viața mi-a dovedit că nu am greșit. Inclusiv, aveam câteva superstiții pe care nu le-am neglijat, dar pe care nu le voi menționa aici pentru a fi catalogat necorespunzător, deși ele au făcut parte din viața mea.



(30 aprilie 2023)

De ce se dezvoltă violența în școli?

Posturile de televiziune abia așteaptă să apară clipuri cu elevi violenți, cu profesori bătăuși, cu indivizi care agresează elevi în afara școlii. Acestea sunt baza existenței televiziunilor, care la știri prezintă crime, violuri, bătăi, vulgarități, pușcăriași, accidente, tragedii și tot ceea ce este mai rău, pentru a impresiona, pentru a crește ratingul și pentru a atrage reclamele, ca singurul mod de a aduce profituri și salarii mari.

Așa cum prezintă știrile legate de violența în școli, televiziunile nu au niciun interes ca violența în școli să scadă sau să dispară, ba mai mult, indirect, invită pe tinerii sau pe cei care asistă la scene de violență să se comporte într-un mod reprobabil, care nu conduce la aplanare, ci la filmarea scenelor, cu efect direct asupra creșterii intensității scenelor, care au la bază rolul incitant dat de filmări și de numărul crescut al spectatorilor.

Este important să se analizeze cauzele care au dus la creșterea violenței în școli. În opinia mea, violența în școală este efectul rămânerii în urmă a școlii în raport cu aspirațiile elementare ale elevilor din ziua de azi. Elevii care merg la școală nu mai văd în școală calea dezvoltării lor, iar în profesori nu mai văd pe cei care le oferă ceea ce ei au nevoie pentru a se dezvolta ca oameni folositori ai societății. 

Existența Internetului a schimbat radical poziția școlii în viața elevilor. Școala nu mai este locul unde elevul se informează și se instruiește. Școala a rămas în urmă. Modul acela vetust în care se predau lecții, acele discipline care apar în ochii elevilor ca fiind inutile, modul absurd de a-i pune pe elevi să apeleze la memorie atunci când se pregătesc pentru examenul de finalizare a celor opt clase, sunt elemente care-l frustrează pe elev și-l fac să deteste tot ceea ce este legat de școală, adică:

- mobilierul din clasă,

- manualele,

- caietele de teme,

- modul de predare,

- rigiditatea programului,

- evaluarea,

- profesorii,

- elevii care diferă de ei.

Ceea ce vedem acum în școli este doar vârful aisbergului. Lucrurile sunt cu mult mai profunde. Pe vremea mea, școala era un templu. Profesorii erau niște zei. Acum, când avem acces la Internet și avem acces la informație, elevii își dau seama că școala nu mai este deloc un templu, iar profesorii nu mai sunt deloc niște zei, ci bieți muritori din care mulți dintre ei sunt mai prost pregătiți ca elevii în fața cărora se află.

În clipa în care elevii se simt frustrați în școală și-și dau seama că acolo ei pierd timpul în loc să folosească acest timp pentru a se dezvolta pentru ceea ce societatea are nevoie, ei devin lipsiți de interes și capătă o adversitate față de școală, de profesori și de colegii lor diferiți de ei.

După cum se vede treaba, școala românească are o viață paralelă cu societatea și este și mai paralelă în raport cu nevoile elevilor. Elevii se simt străini în propria școală pentru că tehnicile și metodele folosite de profesori sunt învechite. Disciplinele predate au un nivel de inutilitate alarmant, din moment ce peste 60% din cunoștințele predate la ore nu au nicio legătură cu nevoile primare ale elevilor, care la 16 ani se pregătesc în marea lor majoritate să intre pe piața muncii, pentru că interesul pentru alte forme de învățământ a scăzut enorm datorită salariilor foarte puțin atractive obținute de absolvenții de facultate.

Violența în școli este cultivată de școală, din moment ce școala îl împinge pe elev la creșterea nivelului frustrărilor pe care el le trăiește datorită inutilității lui ca prezență în școală, din moment ce este pus să memoreze chestiuni de care elevul este conștient că nu-i vor folosi niciodată.



(27 aprilie 2023)

1.000 de oameni care m-au impresionat: Alexandru POPOVICI

Doctorul inginer Alexandru POPOVICI era profesor de Electronică în Politehnica din București. Tot profesor de Electronică mi-a fost și mie ca student la secția de Mecanizare și Automatizare a Calcului Economic, în anii I și II. De la el am în carnet două note de 10(zece) cu care mă mândresc pentru că profesorul Alexandru POPOVICI era un om extrem de riguros, de exigent și de pretențios.
Cursurile de Electronică ale profesorului Alexandru POPOVICI erau așteptate cu deosebit interes de toți studenții seriei mele.
Erau cursuri foarte bine structurate.
Erau cursuri foarte clare.
Erau cursuri în care explicațiile erau complete.
Erau cursuri care nu lăsau nimic nelămurit.
Erau cursuri construite la cronometru și la milimetru.
Profesorul Alexandru POPOVICI venea la sala 103 din clădirea veche a ASE, unde erau patru table pe care le folosea eficient și știa să drămuiască spațiul încât după terminarea celor două ore, cine ar fi avut un aparat foto, găsea acolo întreg cursul din ziua respectivă.
Scrisul profesorului Alexandru POPOVICI era citeț, chiar frumos ortografiat.
Schemele executate de profesorul Alexandru POPOVICI erau extrem de interesante căci el avea crete colorate și se vedea de departe că reușea pe măsură ce explica să și rămână în desene fluxurile pe care le definea, astfel încât noi să înțelegem tot ce era de înțeles legat de circuitele bistabile prezentate.

Mulți spuneau că Electronica este o disciplină grea. Eu o găseam o disciplină complexă, dar pe care dacă o înțelegeai, devenea extrem de interesantă și nu te mai săturai să descoperi alte și alte taine ale ei. Totul s-a datorat profesorului Alexandru POPOVICI, care era un om subțirel, înalt și avea niște degete lungi ale mâinilor, iar cum ținea acele crete când desena, mă duceau cu gândul la desenele lui Leonardo da Vinci și nu de puține ori când mă duceam să văd albume cu acele desene ale lui Leonardo la bibliotecă, mă gândeam la desenele de pe tablă ale profesorului meu Alexandru POPOVICI.

(12 ianuarie 2023)

Doctoratul de pe vremea mea: admis la doctorat

Am scris despre colocviul de admitere la doctorat.  În data de 3 aprilie 1972 s-a emis comunicarea din partea decanului Facultății de Calcul Economic și Cibernetică Economică prin care eram anunțat că:
- am fost admis la doctorat,
- profesorul Ludovic TOVISSI este conducătorul meu științific,
- în termen de două luni trebuie să fac planul de pregătire,
- este necesar să fac și o structură a tezei de doctorat,
- stagiul meu doctoral de 4 ani începe cu data de 15 martie 1972.

Vestea am primit-o cu mare bucurie. Din acea clipă deveneam doctorand. Această calitate nu mi-a plăcut deloc, pentru că doctorandul nu este nici cal, nici măgar, este ceva neisprăvit, pentru că mulți după ce susțin examenele și referatele, se complac cu statutul de doctorand, nu lucrează la teză și ajung să fie exmatriculați. Când am primit acea comunicare semnată de decan am simțit că deasupra capului meu s-a ridicat o sabie de care voi scăpa doar în clipa în care voi susține teza de doctorat și după ce voi avea confirmarea titlului de doctor de la minister.

Eu am avut din anul întâi de facultate obsesia lucrurilor neterminate, căci am avut un coleg care începuse cinci facultăți bune, fără a termina vreuna. De atunci, până nu finalizam ceea ce am început, consideram că în orice moment există riscul de a nu finaliza. Această obsesie m-a urmărit toată viața. Și până copiii mei au terminat facultatea, tot obsesia aceasta am avut-o.

Am avut mai multe discuții cu profesorul Ludovic TOVISSI, conducătorul meu științific și destul de repede am stabilit și planul de pregătire individuală și planul tezei de doctorat. Eu citisem multe teze de doctorat de la universitățile din Franța și din USA care erau la biblioteca de la etajul al VII-lea de la Centrul de calcul al ASE și analizasem structurile acelor teze, iar eu am zis să învăț de la cei mai buni, de aceea nu m-am dus la tezele de doctorat elaborate la noi.


(15 decembrie 2022)

O ipoteză care merită interesul

Acum mulți ani de zile când se organizau admiteri la facultăți, am exprimat o idee:
- candidații să  meargă pe un platou,
- dintr-un balon sau elicopter să cadă bilețele,
- să fie multe bilețele,
- fiecare candidat să obțină un bilețel sigilat,
- se prezintă cu el la o comisie,
- comisia de-sigilează biletul,
- dacă pe bilet scrie ADMIS, candidatul este admis,
- dacă pe bilețel scrie NEADMIS, candidatul nu este admis.
Este simplu, nu necesită cheltuieli și rezultatul, sunt sigur, tot 30% repetenți în primul an este ca rezultat global, fără chin, fără muncă degeaba, fără emoții nejustificate. Am presupus acest exercițiu doar din cauză că admiterea, așa cum se organiza, era nerelevantă, cum nerelevante sunt și admiterile din ziua de azi. În opinia mea, o admitere relevantă se derulează pe cinci zile, c oameni integrii, fără corupție și candidații intră la calculator în prima zi și răspund la 1.000 de întrebări simple, contra cronometru. A doua zi, cei care au trecut un barem, intră în sală și răspund la 500 de întrebări, nu grele, dar care să-i solicite ceva mai mult decât în ziua precedentă, tot contra cronometru. Numai în ultima zi, cei care au trecut de patru baraje, trebuie să dea examenul cu care noi suntem obișnuiți. Dacă vom pune filtre, vor intra la liceu sau la facultate tineri bine pregătiți, nu cei care au făcut efort doar trei luni, au o spoială de cunoștințe și acelea superficiale desigur și populează amfiteatrele fiind studenți în primul an.
Sunt fericit acum că tinerii nu mai aleargă ca disperații după diplome fără acoperire decât în proporție de 10%, nu de 80% ca în anii 90.

(07 iunie 2022)

Depolitizarea e un vis imposibil

 Situația în care se găsește statul la ora actuală este datorată politizării excesive a procesului de ocupare a tuturor pozițiilor din administrație și nu numai, căci:
- directorii de școli sunt numiți politic,
- inspectorii școlari sunt numiți politic,
- suplinitorilor li se dă catedre după criterii politice,
- directorii de agenții sunt numiți politic,
- directorii de spitale sunt numiți politic,
- angajarea de funcționari publici se face pe criterii politice.
Tot ce mișcă în țară în zona promovărilor și a angajărilor în instituțiile de stat se desfășoară pe criterii politice. Elementul valoric a dispărut cu desăvârșire. Numai așa se explică cum pe poziții bine plătite, călduțe, apar persoane care nu au nicio legătură cu ceea ce trebuie să muncească acolo, ceea ce duce la situații dintre cele mai grele, dacă nu chiar fără ieșire. Totul se datorează sforăriilor, pilelor, intervențiilor care promovează persoane fără calificare, dar cu carnet de membru de partid, care:
- au lipit afișe,
- au slugărit șefi la partid,
- au primit promisiuni ferme,
- au aspirații nejustificare,
- nu știu nicio meserie, dar vor salarii mari,
- ocupă funcții fără să-și asume niciun rol.
Greșelile se țin lanț din faptul că au dispărut criteriile de angajare, criteriile de promovare și s-au creat complicități la toate nivelurile, încât toată lumea închide ochii și nu vede abuzuri, traducând totul în rezolvări de probleme și nimic altceva. Numai așa se explică situația catastrofală în care se află economia noastră condusă de persoane care nu au nicio legătură cu nimic. Apare ministru o femeie care s-a ocupat de epilare. Apare director unul care s-a ocupat de pompe funebre. Coordonează un sector o femeie care a fost coafeză. Devine ministru unul care nu știe să vorbească și folosește cuvântul pamblică deși era profesor doctor la o universitate. Ca să dea bine, unii au obținut fraudulos titlul de doctor în științe.

la câtă corupție este în România, depolitizarea este cam ultima chestie care s-ar produce, ceea ce ar duce, dacă s-ar produce la o situație foarte bizară, căci statul n-ar mai funcționa, el fiind acum modelat pe pile, relații și incompetență

(02 octombrie 2021)

Profesorii suplinitori

Cei care se ocupă de învățământ rezolvă probleme curente și nu există o strategie de dezvoltare pe termen lung a învățământului, lucru dovedit prin:

- nealocarea celor 6% din PIB educației,

- legea învățământului care cârpește,

- transformarea educației în business,

- lipsa criteriilor de performanță,

- mocirleala în mediocritatea grămezilor,

- excluderea conceptului de elită intelectuală,

- lucru în campanii cu hei-rup.

Se vorbește de faptul că există 30% cadre didactice suplinitoare și se pune în spinarea suplinitorilor toate carențele sistemului educațional, ceea ce este total fals. Se pleacă de la ideea preconcepută că suplinitorii sunt cei care nu au promovat examenele de titularizare, fără să se spună un cuvânt că salariile din învățământ nu sunt atractive, că nivelul de instabilitate din structurile educaționale generează o fluctuație de cadre didactice care se soluționează doar prin existența suplinitorilor, neexistând nicio obligație în cazul restrângerii de activitate.

În opinia mea, problema suplinitorilor, în ideea reducerii ponderii acestora undeva la  10% sau la 15% trebuie abordată pe termen lung, cu includerea lor în programe de pregătire și abia după aceea să se emită pretenții legate de examene de titularizare de către stat. profesorii suplinitori nu sunt niște obiecte cu care să facă fiecare decident ce vrea, ci sunt oameni de a căror calificare statul trebuie să se ocupe căci este interesul său de a avea un sistem educațional performant. Despre critici oricine are ceva de spus și eu sunt sătul de criticii care nu au niciun drept să critice, mai ales dacă nu știu cu ce se mănâncă munca de la actedră și suferințele pe care le traversează profesorii suplinitori de la un an școlar la altul. 

(16 martie 2021)

Comunismul și bursele studențești

În comunism toată lumea era săracă. Nu exista o polarizare ca acum, cu oameni foarte bogați și oameni foarte săraci. În vremurile comuniste bogaților li se luaseră pământurile și fabricile și deveniseră săraci. Săracii rămăseseră săraci.

Statul comunist avea nevoie de specialiști și de aceeea suporta costurile cu studiile pentru toți studenții,iar costurile cu cazarea și masa era suportată numai pentru cei cu venituri modeste sau necondiționat pentru cei care proveneau din casele de copii.

Bursa nu era foarte mare, dar acoperea 100% cheltuielile cu căminul și cantina, studentului rămânându-i și 30 de lei de buzunar. Erau reduceri semnificative pe ITB, la cinematografe și teatre dacă era prezentată o legitimație vizată la zi și buletinul de identitate.

Bursele erau numărate pe facultăți și pe ani de studii și se acordau în ordine descrescătoare a mediilor integraliștilor care îndeplineau condițiile de vinit pe familie mai mic decât un cuantum dat. 

Din anul al IV-lea de studii se acorda bursa Gheorghiu-Dej și bursa de merit studenților cu medii astronomice, adică undeva peste 9,50 știut fiind faptul că în vremurile acelea notele nu se acordau cu larghețea de acum, când plouă cu decari.

Bursa era condiționată de:

- situația materială,

- notele de la examene,

- prezența la ore,

- absența sancțiunilor,

- activitatea politică.

Pornind de la ideia că lumea era săracă, toți studenții bursieri luptau să-și mențină bursa și nu de puține ori se ajungea ca ultimul student care își menținea bursa să aibă undeva medie peste 7(șapte). Numai în anumite cazuri, studenții primeau burse la excepțional, fără a fi luate în calcul în niciun caz restanțele la acordarea de burse, adică nu intrau în discuție la acordarea de burse restanțierii.

Erau vremuri grele și prin burse, statul avea posibilitatea de a-i controla pe studenți, căci era aproape imposibil ca un student să-și plătească cheltuielile cu masa și casa. Este adevărat că unii studenți își vindeau cartele pe câteva zile sau o lună și mâncau doi pe o cartelă, dar acest lucru nu era o obișnuință, ci un ritual sau cel mult un viciu vremelnic.
Comunismul și bursele studențești reprezenta în vremurile de demult un stimulent pentru calitatea învățării și pentru a deveni specialiști adevărați. Peste 80% dintre studenți au făcut facultatea ca bursieri. Își permiteau luxul să n fie bursieri cei care locuiau în orașele unde se aflau universitățile pe care le frecventau. Prin 1965 bursa era cam 365 de lei, iar costul cantinei și căminului era de 335 lei în timp ce multe dintre salarii ale muncitorilor nu depășeau 600 lei. Țăranii copperatori nici pe departe nu aveau cum să acopere 50% din acele cheltuieli cu un student în familie. Numai medicii ginecologi își permiteau să-ți țină odraslele în studenție cu o viață de lux.

(06 februarie 2018)