Teatrul de stat

În copilăria mea am auzit pentru prima dată de Teatrul de Stat Al. DAVILA din Pitești, de Teatrul de Stat din Ploiești, Teatrul de Stat din Oradea și mai târziu am văzut că în teatrul de stat:
- se montau piese ale autorilor realismului socialist,
- actorii mergeau să instruiască brigăzi artistice de agitație,
- exista preocuparea pentru ridicarea nivelului de cultură a maselor populare.

Îmi amintesc că într-o duminică o actriță cunoscută a zis ceva, ușor ironic, despre deplasările la căminele culturale pentru a-i lumina pe țăranii cooperatori și din întâmplare cineva din familia CEAUȘESCU privea la televizor, drept care a oprit emisiunea și critica a fost legată de faptul că teatrul are această menire, iar statul plătește pe actori să fie agenți culturali, nu oameni ai artei pentru artă.

În vremurile comuniste, viața actorilor din teatrele de stat nu era deloc stresantă, căci indiferent de cât jucau, actorii primeau salariile conform poziției lor în statul de funcțiuni.

Îmi amintesc de un dialog al lui Ludovic SPIESS, marele tenor, atunci și director al Operei Naționale București cu o soprană care nu cântase de 10 ani, dar care era extrem de vocală. În teatrele de stat numărul de premiere pe un an este destul de redus. Nu am auzit ca un teatru de stat să aibă 10 premiere într-un an. Nu am auzit ca actorii unui teatru de stat să aibă 10 -15 reprezentații pe săptămână. Nu am auzit ca actorii unui teatru de stat să fie în turnee de 2 sau 3 luni prin sate și prin orășele de provincie. Nu am auzit ca actorii din teatre de stat să mai vină în școli, în corporații, în universități și să facă muncă de pionierat cu tinerii care vor să fie artiști amatori.

Teatrele de stat stau la mila primăriilor. Unele teatre își zic și naționale, pentru a beneficia de fonduri ceva mai mari. Se vorbește despre piese care se joacă cu casa închisă. Este adevărat, dar nu este un fenomen generalizat în teatrele de stat. Scriu aceste lucruri pentru faptul că salariile actorilor sunt prea mici în raport cu misiunea lor. dar ar trebui să se lucreze pe proiecte și diferențierea să se facă și după succesul echipei care lucrează la proiect, iar durata colaborării actorilor cu teatrul de stat să se facă la nivel de proiect și nu așa cum este acum, când actorul angajat iese la pensie din teatru, iar pensia lui este mică rău de tot. O schimbare de management în teatrele de stat se impune, căci una este un spectacol al lui Dan PURIC, actor total și cu totul altfel se pune problema unui spectacol cu opera OEDIP a lui George ENESCU în regia lui Andrei ȘERBAN, cu mulți figuranți.




(31 ianuarie 2025)

Dinu SĂRARU este mare, mare de tot

Pe scriitorul Dinu SĂRARU am avut ocazia să-l cunosc personal în anul 1975, când încă mai eram tânăr asistent universitar și răspundeam de o grupă de studenți de la Facultatea de Cibernetică dornică să-l cunoască pe cel care publicase romanul Niște țărani. Printr-o colegă de la Catedra de Filosofie, care printr-o colegă de la Universitatea București a luat legătură cu scriitorul, am reușit să-l întâlnesc la intersecția bulevardului Dacia cu calea Victoriei într-o seară  și să mergem la clădirea MOXA a ASE unde era un Amfiteatru cultural al Studenților. 

Scriitorul Dinu SĂRARU a intrat foarte repede în discuție cu studenții care-i citiseră cartea. Și eu i-am citit cartea și chiar am avut un exemplar al romanului, pe care scriitorul mi-a dat un autograf. Am urmărit evoluția marelui prozator, dar trebuie să remarc talentul său managerial în teatre, unde a reușit, pe unde a trecut, să facă din acele teatre adevărate embleme ale mișcării dramaturgice românești. Când era director la Teatrul mic și la Teatrul foarte mic, am văzut câteva piese, pe care dacă le-aș vedea redifuzate de TVR, le-aș revedea cu aceeași plăcere, căci acolo jucau mari artiste ale scenei românești.

Trebuie să spun aici că pe timpul în care Dinu SĂRARU a fost directorul Teatrului Național din București a fost montată piesa lui Victor Ion POPA intitulată Take, Ianke și Cadît, avându-i ca interpreți pe Radu BELIGAN, Gheorghe DINICĂ, Marin MORARU, Vasile URITESCU, Silvia NĂSTASE, Monica DAVIDESCU, Mihai CĂLIN, echipă pe care o consider excepțională. Am văzut acest spectacol de 3 ori, biletele obținându-le foarte greu, căci piesa se juca cu casa închisă cum se zice. Numai Dinu SĂRARU era în stare să facă o astfel de minune.

După cărțile lui Dinu SĂRARU s-au făcut filme. Nu vreau să scriu acum despre ele, dar lumea trebuie să citească romanul Niște țărani, care este după mine capodopera lui Dinu SĂRARU și care stă alături de Moromeții lui Marin PTREDA foarte bine. În situația derutantă în care ne găsim acum, nu se vorbește despre Dinu SĂRARU căci ca orice om de cultură care a trăit și creat în comunism, a reflectat în opera sa acea perioadă cu bune și cu relele ei, iar așa-zișii istorici și critici literari nu au puterea de a înțelege acele vremuri căci ei trăiesc chiar acum sub vremuri, căci mediocrii fiind, nu sunt în stare să producă lucrări valoroase și se mocirlesc în micimea lor, negând totul fără discernământ.

(18 august 2022)

Dinu SĂRARU, marele om de cultură

Despre Dinu SĂRARU, cine vrea să scrie are la dospoziție biografia lui și selectiv va spune fix orice. Eu mă voi limita să scriu exact despre ceea ce știu.

Dinu SĂRARU a scris romanul Niște țărani publicat în 1974 și mă laud că am avut un exemplar al cărții cu autograf, dar nu mai știu pe unde este acea carte. Proza lui Dinu SĂRARU este viguroasă și n-aș face un titlu de glorie că a scris despre pușcăriașii de la Canal, dacă și acum sunt suficienți de pușcăriași tot cam pe aceleași subiecte în temnițele din secolul al XXI-lea de la noi.

Am scris în titlu că Dinu SĂRARU este un mare om de cultură și argumentez prin faptul că el ca drirector de teatre a adun în anii negri ai comunismului piese care se jucau cu sălile pline și au făcut ca marii actori să strălucească în piese absolut memorabile cu roluri de neuitat cum s-ar mai zice. N-am s-o uit pe Olga TUDORACHE în piesa Efectul razelor X asupra anemonelor, alături de Rodica NEGREA, sub regia Cătălinei BUZOIANU.  N-am să uit că în vremea când era director la Teatrul Național București a determinat punerea în scenă a piesei  cu Radu BELIGAN, Marin MORARU, Gheorghe DINICĂ piesă Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ion POPA pe care am văzut-o de două ori îndurând  durerile de genunchi datorate ideii cretine a celui care a înghesuit rândurile de scaune la balcon să stai să împingi aiurea zidul. Regizorul Grigore GONȚA a scos din piseă cu cei trei mari actori deja un eveniment și a găsi un bilet, după ani și ani, era o problemă, chiar dacă Dinu SĂRARU nu mai era de mult director la TNB.

Aș mai vrea să sciu despre o întâlnire a lui Dinu SĂRARU, scriitorul lăudat de criticii romanului Niște țărani, care a acceptat să vină la Clubul Moxa la o seară literară pentru studenții ciberneticieni, undeva înainte de cutremurul din 1977. M-a impresionat naturalețea cu care el discuta despre lumea de atunci, despre viața lui care era redată în acel roman. L-am însoțit pe Calea Victoriei un drum și i-am spus ca am cuvinte de laudă pentru ceea ce face pentru teatru, dar și pentru cartea lui, căci știam bine ce și cum cu Slătioara, eu fiind din Pitești.

Despre ce a urmat, despre ascensiunea lui de după trilogia publicată după 1981 nu voi scrie că nu vreau.

(01 februarie 2017)

Un obicei foarte prost și păgubos

Există nenumărate moduri de a face din orice, mai ales din situații jenante ieșiri interesante. Dacă trebuie făcută o enumerare a autorilor unei cărți, pentru a nu supăra, se face prezentarea în ordine alfabetică. Dacă într-o ierahzare un oarece apare pe poziția 560, vom avea grijă să spunem că acel oarece se află în primele 600 de entități. Tot așa venim cu tot felul de denumiri pompoase, cu tot felul de diplome, cu tot felul de premii mai mult sau mai puțin inventate pentru a-l urca pe un om neânsemnat pe un piedestal nemeritat. Tot din poltețe spunem, ultimul dar nu în ultimul rând și tot astfel de vorbe meșteșigite. Dacă nu se va înțelege că:

- la o Olimpiadă doar cel care câștigă medalia de aur este campion olimpic;

- la un campionat numai cel care ajunge primul este campionul;

- în literatură, fizică, chimie, medicină doar premiul Nobel consacră;

- rezultatele și nu vorbele dovedec valoarea;

se va vorbi ca și până acum și se va bate pasul pe loc, ceea ce nu este lucrul cel mai bun având în vedere faptul că timpul trece și scurgerea sa este ireversibilă.

Este important să privim adevărul în față și să vedem adevărata poziție ca de acolo să se pornească definirea unei strategii.

Aș vrea să reamintesc directoratul lui Dinu Săraru la Neatrul național din București când multe dintre spectacole se jucau cu casa închisa pentru că:

- repertoriul era bine ales;

- regia spectacolelor era de excepție;

- actorii jucau făcând roluri memorabile;

- sala arăta bine;

- eficiența artistico-economică era maximă;

- costul biletului era decent.

Orice act artistic trebuie să fie cunatificat prin:

- număr de bilete vândute;

- număr de reprezentatii;

- grad de ocupare al personalului;

- solicitări de turnee în țară și străinătate;

- invitații artiști să vină ca stele în alte teatre;

- eficiență;

- valoare recunoscută de presa de specialitate;

- preluarea de televiziune;

- transmisiuni în direct;

- participări la festivaluri;

- premii recunoscute peste tot.

A merge să văd piesa Take, Ianche și Cadîr cu Beligan, Dinică și Moraru de trei ori a însemnat de fiecare dată o mare sărbătoare. A merge la ONB să văd un balet din primele rânduri a însemnat un supliciu pentru că:

- balerinele erau grase;

- balerinele aveau ciorapii cârpiți;

- la balerini tălpile papucilor aveau găuri;

- ștrampii le erau largi, prea largi;

- multe ezitări și rateuri;

- orchestra zdrăngănea;

- era prea mult teatralism în gesturi;

- parcă cerșeau aplauzele.

Așa că, răul vine din interior la ONB și din autosuficiența în care lumea se complace. Mă gândesc la ei ca la scriitorii acre vorbeau despre literatura de sertar care n-a apărut niciodată dupa revoluție. Toate vaietele nu se justifică din moment ce nu exista proiecte concrete și fapte notabile. 

Îmi aduc aminte de un actoraș de la Bulandra despre acre eu am o părere foarte proastă ca n-are talent cum a avut o ieșire neinclusă în prețul plătit de mine al biletului. Pentru ce a făcut insul trebuia să merg numai în stația troleibuzului 94 de la capătul din Berceni și aș fost servit cu replici mult mai valoroase, cu un vocabular mult mai colorat, dar pe gratis.
Toate problemele se rezolvă cel mai bine din interior. Nu există soluție venită de la altii. Ce vine de la altii se cheamă ori diktat ori ocupașie ori cotropăire.

(29 aprilie 2016)