Frica de extremism

Frica de extremism este justificată, din moment ce istoria cunoaște data de 30 ianuarie 1933 în care Adolf HITLER a ajuns cancelarul Germaniei, după patru tururi de scrutin din 1932 în care niciun partid nu a obținut suficiente voturi pentru a prelua puterea. 

Ceea ce a însemnat Adolf HITLER pentru Germania și pentru lumea întreagă este cunoscut și acum oamenii suflă și-n iaurt, din moment ce s-au fript cu ciorbă acum 82 de ani. Frica de extremism și măsurile ce se iau se leagă de faptul că paza bună ne ferește de primejdia rea. Extremismul este o sumă de idei concentrate în sloganuri care sună foarte frumos în urechile oamenilor, dar care ascund planuri generatoare ale unor realități crude, care duc spre catastrofe naționale, fără posibilitate de întoarcere, chiar în condițiile în care regretele celor care au girat extremismul prin votul lor sunt amarnice, iar lacrimile lor de căință sunt mai ceva ca lacrimile de crocodil.

Extremiștii vorbesc despre egalitate, despre bunăstare, despre frăție, despre o serie de idealuri iubite de popor, despre curățenia sufletească, despre credință, dar distanța de la vorbe la fapte este astronomică, pentru că lumea ideală pe care ei o propovăduiesc nu există, dar caută prin orice mijloace să-i îndrepte pe oameni către ea, folosind violența, crima și nelegiuirea.

Discursurile extremiștilor sunt de un populism exacerbat, cu utilizarea de expresii rupte dintr-un trecut întunecat, necunoscut generației care se lasă ademenită de vorbe mari spuse de oameni carismatici, veniți de nicăieri și despre care nu se știe nimic, pentru că nimic nu îi caracterizează, nu îi definește și nu îi reprezintă, din moment ce faptele lor sunt ascunse, fie că nu există, fie că sunt reprobabile.

Frica de extremism apare doar atunci când faptele extremiștilor devin realitate și vorbele lor de dinainte nu mai au legătură cu ceea ce se întâmplă, din moment ce gândurile lor ascunse au fost unele, iar manifestările reale sunt de cu totul altă natură. Viteza cu care se derulează faptele extremiștilor, a dovedit istoria că este o viteză inimaginabil de mare, iar acțiunile demonstrative sunt de o amploare fără precedent pentru că se vor o demonstrație a forței care-i une,te pe extremiști întru dreptate, echitate și fraternitate. Ei incendiază cărțile, ei sparg vitrinele, ei trec la torturarea semenilor lor, crezând că în acest fel pun bazele unei noi societăți care reflectă sloganurile de putere primitivă cu care cuceresc gândirea unor mase de minți inocente sau înfierbântate. Frica instalată după venirea la putere a extremiștilor este una tăcută, mocnită, ineficientă, iar prăbușirea extremismului vine din interiorul lui, căci nu are capacitatea de dezvoltare a societății, iar o societatea care regresează din interior produce schimbările instantaneu și generalizat, iar dispariția extremiștilor  se face la nivel de ore, prin fugă, pârjol și prin evaporare.



(22 februarie 2025)

Cum ar fi arătat lumea dacă n-ar fi fost al II-lea Război Mondial

Este foarte clar că lumea ar fi arătat total diferit de cum arată acum, dacă n-ar fi avut loc cel de Al Doilea Război Mondial.

Nu ar fi existat lagărul socialist, Uniunea Sovietică rămânând singurul stat comunist, pentru că atractivitatea vecinilor spre o țară bântuită de sărăcie ar fi fost extrem de limitată.

Nu ar fi existat exterminarea celor 5 milioane de evrei, căci nu ar fi existat nazismul lui Hitler și nici acoliții lui, toți determinând cauzele generatoare ale grozăviilor din lagărele de muncă forțată, adevărate fabrici ale morții. Am vizitat unele dintre lagăre și m-am cutremurat de ororile care s-au produs acolo.

Nu ar fi murit pe câmpurile de luptă peste 25 milioane de soldați și nu ar fi murit, la bombardamente, de foame și de frig peste 45 milioane de oameni.

Nu ar fi fost lansate bombele atomice deasupra orașelor Hiroșima și Nagasaki unde au murit peste 220000 de oameni.

Sistemele coloniale s-ar fi destrămat cu mult mai lent, ceea ce ar fi dus la menținerea unui nivel scăzut de dezvoltare a statelor africane.

China și-ar fi continuat drumul ei revoluționar, dar intrarea în competiție economică cu lumea dezvoltată s-ar fi produs mult mai târziu, iar ideea de două sisteme, o singură țară ar fi fost implementată după anul 2030, cu efectele cunoscute, dar cu foarte mare întârziere.

Lumea ar fi mers înainte, cu suișuri și coborâșuri, dar cu siguranță socialismul din Uniunea Sovietică s-ar fi prăbușit în sine datorită lipsei sale de performanță economică, în general și a creșterii prea lente a productivității muncii, în special, singura sursă de obținere a bunăstării maselor de oameni ai muncii. Comunismul a fost, este și va fi, generator de sărăcie, căci nu are încorporate motoarele prosperității.



(22 octombrie 2024)