Evul Mediu întunecat a cunoscut nenumărate grozăvii dintre care enumăr:
- adrerea pe rug a unor savanți;
- adrerea pe rug a vrăjitoarelor;
- arderea pe rug a necredincioșilor;
- condamnarea prin delațiune a dușmanilor.
Ioana d'Arc, acea copilă a Franței a trebuit să înfrunte un proces din care n-a avut nicio scăpare, iar sentința a căzut necruțătoare, adică arderea pe rug la 30 mai 1431, pe când avea aproximativ 19 ani, sentință pe care a primit-o îndurerată, dar demnă. A trebuit să treacă ceva timp, până când papa Calixtus al III-lea să aprobe rejudecarea procesului și noua instanță a găsit-o pe biata Ioana d'Arc absolut nevinovată la 7 iulie 1456. Au trecut secole nenumărate și instanța care a condamnat pe nevinovata Ioana d'Arc nu am înțeles că și-a cerut iertare poporului francez pentru nedreapta judecată aplicată bietei copile, fiica unei Franțe măcinată de durere, lupte și mai ales de dorințe de mărire în vremuri foarte tulburi.
Și acum ne aflăm exact în aceeași situație, un Ev Mediu ceva mai evoluat prin apariția IT&C, dar în condițiile în care conștiința umană nu a evoluat câtuși de puțin.
Sunt exact aceleși vremuri în care popoare migratoare au venit spre centrul Europei, în care pericolele de războaie neconvenționale pândesc la tot pasul. Se simte nevoia de o Ioană d'Arc și aici în spațiul carpato-danubiano-pontic, pentru că în lipsă de autostrăzi, de școli, de spitale și de bunăstare, a fabrica un pic de istorie artificială și de carton, la preț redus, nu strică, ba mai mult, pe termen scurt acoperă nevoia de tăcere, de inhibare a dorinței de mai bine și induce nu frică, ci groază de pedepse venite din partea unor forțe mai mult obscure, decât supranaturale. Nu știu dacă Ioana d'Arc și-a privit cursul procesului cu seninătatea ciobanului din Miorița, dar știu că actuala Ioană a lu'Arc din câmpie, pe refrenul Mariei Ciobanu:
Lie, Lie ciocârlie
Lie, lie, ciocârlie,
Ia să-mi spui tu mie,
De ce zbori în vânt,
Și dai de pământ.
Lie, lie, ciocârlie,
De ce cânți pe lan,
Fără ciocârlan
.......
A, nu, nu este cântecul Mariei Ciobanu, ci al Mariei Lătărețu, care-și cânta durerea și desnădejdea în fața pierderii multor copilași. Ciobanca a adăugat acel tril de foarte sus, însoțit de ropote de aplauze. Întorcându-mă la Ioana d'Arc, stau și mă întreb dacă acei curioși care au asistat când rugul mistuia fragedul trup, aplaudau, așa cum ca niște păgâni facem noi cănd morții sunt duși la groapă. Ca să nu spun că pe aleile cimitirelor cântă tarafuri și sfârîie grătarele cu mititei, într-o suspectă tradiție născută ad-hoc.
Mă gândesc: Mihai Viteazul căruia i s-a tăiat capul, Constantin Brâncuși căruia i s-a refuzat repatrierea atelierului și acum Ioana d'Arc căreia. Dacă reabilitarea se va face peste două secole, dacă mi se va instala internet în copârșeu, voi avea prilej să mă bucur că viitorimea s-a luminat, iar contemporanii mei au fost atât de mici încât mă va apuca o jenă că am respirat același aer cândva. Scheletul mi se va cutremura un pic și dacă peste două mii de ani niște studenți de la arheologie mă vor descoperi, nu știu ce ipoteze halucinante vor însăila, găsindu-mi capul undeva la picioare și gura căscată cu un rânjet care marchează și ură și dispreț, amestecate cu indulgența. oricum pentru Ioana d'Arc a noastră se va fi făcut dreptate un deva la anul de grație 2216, într-o primăvară absurdă.
Avem o pamela de România. De ce n-am avea și o Ioană d'Arc de România?
(20 august 2016)
